RECENZIE - Ultimul oaspete de Megan Miranda

 Descriere:

Littleport, Maine, două orașe într-unul singur: o destinație de vacanță pentru cei înstăriți, ale căror case se înșiruie precum mărgelele pe plajă, și o mică așezare portuară fără pretenții pentru localnicii de rând, care își câștigă existența din turism.

În mod obișnuit, între o turistă bogată și cineva din partea locului nu s-ar înfiripa niciodată o prietenie trainică; totuși, vizitatoarea Sadie Loman și localnica Avery Greer descoperă că au nenumărate lucruri în comun. Timp de zece ani, vară de vară, fetele sunt de nedespărțit. Asta până când Sadie este găsită moartă. Deși polițiștii merg pe varianta sinuciderii, există doi oameni care dau vina pe Avery pentru cele întâmplate: un detectiv din oraș și Parker, fratele lui Sadie. Evident, Avery nu are de gând să stea cu brațele încrucișate și este hotărâtă să își dovedească nevinovăția, înainte ca lucrurile să scape de sub control.

RECENZIE:

"Ultimul oaspete" mi-a plăcut mult și m-a ținut în priză și cred că merită citită dacă vrei ceva rapid, cu multe întorsături de situație și dezvăluiri și dacă îți plac puzzle-urile. Și nu neapărat pentru că ar avea așa ceva, ci fiindcă felul în care e spusă povestea și modul în care afli lucruri, uneori odată cu Avery, îți da impresia asta - sentimentul ăla că în sfârșit piesele se așează la locul lor și încă o bucată din ce s-a întâmplat iese la lumină. 

Nu pot să zic că m-au impresionat personajele sau că m-am apropiat de vreunul din ele, dar mi-au plăcut mult atmosfera, căci autoarea chiar te face să te simți că eșți acolo și umbli alături de ei, dar și acțiunea, încercările lui Avery de a descâlci misterul și senzația de păși înainte și înapoi. A fost interesant și enervant uneori cum o descoperire putea să fie ceva bun pe moment și-apoi se dovedea a fi o fundătură sau cum cineva de încredere, brusc, își arăta adevărată față ori cum anumite lucruri pe care Avery și le amintea, în lumina noilor informații, se transformau în altceva. 

Fără să dezvălui prea mult, o să zic doar că mi-a plăcut tare mult cum povestea și misterele încep dinainte ca Sadie să fie găsită și cu cât citești o să realizezi că poate acea întâmplare a fost doar încă o bucată din ceva mult mai mare. Și că nimeni și nimic nu-i ceea ce pare, iar dacă te uiți obiectiv, ai putea spune că nu e cineva care n-avea un interes de urmărit sau ceva de ascuns.

Știu deja că "Ultimul oaspete" n-o să placă tuturor, dar eu aș zice să-i dai o șansă. Dacă-ți plac misterele și romanele polițiste ce au de-a face cu secrete în locuri izolate sau orașe mici, cu oameni care au bani și alții care nu, cu prieteniile ce par sincere și cu adevărul ce uneori face mai mult rău decât bine. Eu o recomand și-ți urez spor la citit. Sper să-ți placă, iar dacă nu-i genul tău, poate cunoști pe cineva căruia să i-o recomanzi.

RECENZIE - Necunoscuta din Sena de Guillaume Musso

 

Descriere:

Într-o noapte cețoasă de decembrie, o tânără femeie este scoasă din apele Senei, în apropiere de Pont-Neuf. E complet goală, debusolată, dar în viață. Aflată într-o stare de mare agitație, este dusă la infirmeria prefecturii de poliție din Paris… de unde evadează câteva ore mai târziu.

Analizele ADN și fotografiile îi dezvăluie identitatea: e vorba de celebra pianistă Milena Bergman. Dar așa ceva este imposibil, fiindcă Milena a murit într-un accident de avion, cu peste un an în urmă.

Raphaël, fostul ei logodnic, și Roxane, o polițistă transferată temporar la un birou obscur în urma unei greșeli profesionale, încep să investigheze cu ardoare acest caz, hotărâți să elucideze misterul: cum poate cineva să fie viu și mort în același timp?

RECENZIE:

Sincer am citit "Necunoscuta din Sena" fiindcă acum câțiva ani buni Musso era unul din autorii mei preferați și în afară de câteva cărți apărute în ultimii ani am citit tot ce-a scris. Așa că, atunci când am primit-o pe asta cadou n-am putut să n-o încerc. Plus că ceva din copertă, poate culorile sau altceva, mă tot intriga.

La capitolul mister și roman polițist, așa cum e catalogată, stă mai slab din punctul meu de vedere și nu pentru că n-are suspans sau acțiune ori nu te pune pe gânduri. Căci e plină de așa ceva, însă nu de puține ori mi s-a părut repezită, iar Roxane reușește să descâlcească situațiile fără să se chinuie prea tare - fie dându-și seama singură, fie unul din celelalte personaje sărindu-i în ajutor sau știind pe cineva care știe pe cineva. Și nu că asta nu s-ar întâmplă și-n alte cărți, doar că acelea mai au și alte elemente pe lângă asta și nu mi-au dat impresia doar de niște puncte ce trebuie bifate ca să continuăm drumul spre final. 

Însă, dacă citești cartea asta pentru că vrei ceva ușor, pe care să-l devorezi în câteva ore, să te țină ocupat și totuși să nu-ți dea dureri de cap, cu o scriitură plăcută, cu personaje binișor scrise, atunci e pentru tine. Iar dacă-ti place deja autorul aș spune că nu-i cea mai rea carte de la el, din ce îmi pot aminti. 

Pentru mine asta e tipul pe carte pe care i-aș recomanda-o cuiva care nu citește thriller de obicei și totuși vrea o poveste cu asemenea elemente, fără să aibă totuși un stil sau o poveste prea întunecată. Da, Musso nu se sfiește să descrie sau să bage scene un pic mai grafice, dar aș spune că nu e prea mult și oricine ar putea să o citească și să nu fie deranjat, prea tare. Dar și dacă citești de obicei mistere, poate asta e pentru momentele alea când vrei ceva un pic mai lejer și mai scurt. 

Nu-l consider pe Musso scriitor de mistere sau crime, dar cred că această încercare a lui a avut și bune și rele și o să mai citesc de la el; chiar și doar pentru că-s nostalgică și o parte din minte încă vrea să-i citească toate cărțile.

RECENZIE - Prietenul din umbră de Alex North

 Descriere:

În urmă cu 25 de ani, profesorul Paul Adams a trăit cea mai proastă zi din viața sa. Unul dintre prietenii săi a fost ucis, în cadrul unui ritual, de alți doi „amici”. Poliția l-a ridicat pe unul dintre ei, dar celălalt, Charlie Crabtree, nu a mai fost găsit niciodată. Se zvonește că de atunci trăiește în pădure.

Mama lui Paul locuiește în Gritten (orașul natal în care a avut loc crima). Pentru că suferă de demență, ea se află internată într-un ospiciu. Paul se întoarce în orașul care l-a bântuit cu atâta vreme în urmă pentru a o revedea.

Între timp, detectivul Amanda de la Featherbank, protagonistă și în Omul Șoaptă, investighează o crimă înfiorătoare – doi adolescenți și-au omorât un coleg de clasă. Cercetările o poartă înapoi în timp, până la Charlie Crabtree – și la Paul. Într-un mod fascinant și înfricoșător, în Prietenul din umbră, Alex North ne ține în balans la limita dintre supranatural și natural.

RECENZIE:

Deși are aproape patru sute de pagini, am citit-o în câteva ore și pot să zic că dacă vrei o poveste atmosferică, plină de suspans, cu destule dezvăluiri și un final satisfăcător, atunci asta e pentru tine. 

Eram sceptică s-o citesc, căci "Omul șoaptă" mi s-a părut doar ok, însă am început-o de dimineață în autobuz, în drum spre muncă, și m-a prins de la primele pagini. Astfel încât abia am simțit drumul, iar apoi pe tot parcursul zilei am citit la fiecare ocazie și pe drumul de întoarcere n-am putut să n-o devorez până am ajuns la final. A trecut ceva timp de când o carte m-a prins așa de tare și mai ales că n-aveam nicio așteptare; dar m-am înșelat! 

Și chiar mă bucur să spun asta, deoarece "Prietenul din umbră" nu e doar un amestec bun de mister, roman polițist și horror, dar e și o poveste plină de oameni care încearcă să facă tot ce pot și pe care ți-e oarecum greu să-i judeci; mai ales ținând cont de circumstanțe și de faptul că nu prea aveau de ales sau așa li s-a părut lor bine atunci. Mi s-au părut destul de umane și vii personajele, și nu neapărat pentru că-s extraordinar scrise, ci pentru că fac greșeli la fel de ușor cum au momente în care arată cât de inteligente sunt, nu le e frică, mai ales față de ei, să recunoască c-ar fi putut face mai bine, și chit că nu-i ăsta scopul romanului... chiar îți arată că se pot schimba și că uneori cel mai potrivit moment să faci asta, e fix ăla nepotrivit. 

Ah și deși a fost un thriller amestecat cu elemente horror sau paranormale, pot să zic că nu m-a deranjat prea tare și chiar a adăugat la savoarea poveștii. Acum depinde de tine dacă o să-ți placă acest aspect sau nu, și pot să zic că mie nu mi s-a părut nici prea înfricoșătoare. Doar cât să te facă să cazi și mai adânc în pagini.

Mi-a plăcut mult și că a fost plină de dezvăluiri și întorsături de situație, iar faptul că avem două perspective, dar și momente din trecut, au făcut să nu știu niciodată la ce să mă aștept. Și chiar dacă la  început n-am fost fanul scriiturii, pot să zic că după ce ți se lipesc ochii de pagini și vrei să știi odată ce se întâmplă, nu prea mai observi asta și poate chiar o să apreciezi stilul.

Chiar recomand "Prietenul din umbră", fie c-ai citit "Omul șoaptă" sau nu, iar dacă n-ai citit-o și vrei totuși să-ncerci de la acest autor, atunci începe cu asta.

RECENZIE - Omul fără urmă de Catherine Ryan Howard

 Descriere:

Am fost fata care a supraviețuit Omului fără urmă... Acum sunt femeia care îl va prinde.

Tocmai ai citit primele rânduri din Omul fără urmă, memoriile lui Eve Black despre căutarea obsesivă a bărbatului care i-a ucis familia cu aproape 20 de ani în urmă.

Paznicul de supermarket Jim Doyle le citește și el și e tot mai furios de la o pagină la alta. Pentru că Jim a fost — este — Omul fără urmă. Cu cât citește mai mult, cu atât își dă mai bine seama cât de periculos de aproape de adevăr a ajuns Eve. Știe că n-o să renunțe până nu-l găsește. N-are de ales: trebuie s-o oprească înainte…

RECENZIE:

"Omul fără urmă" e un thriller de care-o să zici că-i foarte bun, însă doar dacă nu stai prea mult să-l diseci. Sau asta e ce cred eu.

Am vrut să citesc cartea, pentru că descrierea chiar m-a intrigat și voiam să văd cum se joacă autoarea cu ideea și cum o să se termine. Și pot să zic că mie mi s-a părut doar ok, voiam mult mai mult, iar unele părți mi s-au părut repezite sau abia menționate, pe când altele au avut mai mult timp și nu mi s-au părut că merită. Însă asta e doar părerea mea și știu că mulți iubesc povestea și li s-a părut perfectă. Așa că te invit s-o citești și îmi poți spune apoi cum ți-a plăcut sau nu. 

Mi-a plăcut mult mai mult prima parte din poveste, dacă pot să zic așa, și cu cât ne-apropiam de ultimul sfert și de final, așteptările mele s-au cam dizolvat. Însă asta poate-i vina mea, căci aș fi vrut să fie și mai plină de suspans, să aibă mai multă acțiune, jocul dintre Eve și Jim să fie mai intens și poate un pic mai agresiv. Așa mi s-a părut foarte... slab și scurt. 

Pentru mine "Omul fără urmă" e una din cărțile ce-ar fi putut să fie, căci sinceră să fiu n-a fost rea, dar țînând cont de potențialul ideii și apoi uitându-mă la execuție, eu am fost un pic dezamăgită. Dar sunt extrem de subiectivă și n-aș vrea să dai deoparte cartea asta, doar pentru că pe mine nu m-a impresionat.

Da, s-a citit repede, m-a prins imediat, când am citit în autobuz mai c-am și uitat să cobor la stația potrivită, personajele au fost interesante, deși cred că tot le-am cunoscut cu adevărat foarte puțin. Iar modul in care-i scrisă chiar o diferențiază de multe romane thriller, iar asta chiar m-a încântat. 

Eu îi dau 3 stele și chiar dacă doar atât, o recomand. E un thriller într-o mare de atâtea, dar și un pic altfel. Așa că dacă ai vreodată o zi când nu știi ce să citești, pune mâna pe ea. Iar eu n-o să ezit să mai citesc de la autoare.

RECENZIE - Viața invizibilă a lui Addie LaRue de V.E. Schwab

 Descriere:

O viață pe care nimeni nu și-o amintește. O poveste pe care nu o vei uita niciodată.

Franța, 1714: într-un moment de disperare, o tânără face un pact cu diavolul pentru a scăpa de o căsătorie nedorită și o viață ordinară. Addie LaRue își vinde sufletul în schimbul nemuririi, dar realizează prea târziu că prețul plătit este mai mare decât credea: este blestemată să fie uitată de toți cei pe care îi întâlnește.

Urmează o aventură extraordinară, de-a lungul secolelor și al continentelor, de-a lungul istoriei și al artei, pe măsură ce tânăra învață cum să trăiască o viață fără constrângeri, dar și fără conexiuni.

Aproape 300 de ani mai târziu, două cuvinte schimbă totul. Cele două cuvinte rostite de un tânăr într-o librărie ascunsă din New York sunt: „Îmi amintesc”.

RECENZIE:

"Viața invizibilă a lui Addie LaRue" a fost o carte pe care am vrut s-o citesc la fel de mult, pe cât am evitat-o. Pentru că Schwab e una din autoarele mele preferate, am iubit aproape tot ce-a scris, iar Addie e una din cărțile despre care spune că-i cel mai mândră și știu c-a muncit ani întregi la ea. Așa că m-am gândit ce-ar fi dacă fix cartea asta nu-mi place de la ea? Poate sună un pic exagerat, dar mie mereu mi se rupe sufletul când citesc ceva scris de autorul meu preferat și sunt dezamăgită. Normal că nu e imposibil, dar nici nu-mi doresc vreodată să se întâmple. 

Însă m-am apucat de ea și cu mici pauze am devorat-o ieri și azi, dând gata 512 pagini. Și-aș fi citit-o și mai repede, însă am avut treabă, dar mi-a și luat un pic să mă atașez cu adevărat de Addie și să mă țină cu sufletul la gură fiecare capitol și moment ce-a trecut. Recunosc că nu m-a prins din prima și mare parte din poveste am crezut c-o să-i dau 3 stele; pentru că, deși îmi plăcea scriitura și era interesant să o urmăresc pe Addie și să observ povestea desfășurându-se, să călătoresc alături de ea, să-l cunosc pe diavol, să mă pierd în atmosferă, în locuri și-n oameni, nu mă prinsese și emoțional. Iar pentru mine asta contează foarte mult. 

Dar am continuat să citesc și s-a întâmplat și asta, treptat, ușor, că timpul care trece și care se strecoară pe lângă tine când te-aștepți mai puțin. Și cu cât am ajuns la jumătate, la ultimul sfert, la ultimele capitole, a început să-mi pese tot mai tare.Și-am ajuns să râd și să plâng cu personajele, să zâmbesc, să-mi fie un pic teamă să dau pagina, căci dacă acum erau bine, cine știe ce urma... Iar Addie, așa cum a făcut și cu personajele și cu alți cititori, m-a fermecat și pe mine și mă bucur c-am cunoscut-o, mă bucur c-am trăit alături de ea atât de mult și-am văzut-o crescând și evoluând, schimbându-se și devenind tot mai mult ea. Și mă bucur că-mi amintesc. 

Știu că "Viața invizibilă a lui Addie LaRue" are păreri împărțite și multora nu le-a plăcut, ceea ce-i ok, așa cum și altora le-a plăcut și-s fericită pentru ei. N-o să încerc să te conving s-o citești. Ci o să spun că pentru mine acum e cea mai bună carte citită de când a început anul și poate una din preferatele mele dintotdeauna. O să spun că personajele mi s-au părut imperfecte, vii, complexe și că mi-au plăcut chiar și cele pe care le-am întâlnit doar în treacăt, iar faptul că sunt atât de multe nu m-a deranjat și că autoarea a avut grijă să le scrie bine, cât să ți le amintești la final pe toate, dacă vrei. 

Însă pe lângă personaje bine scrise, cartea e plină și de atâtea locuri și momente și fraze care te fac să te oprești un pic, să savurezi, să vrei să stai mai încet și totuși să dai paginile mai repede. Are suspans și ceva acțiune, dezvăluiri și întorsături de situație. Mi s-a părut reală și realistă și Schwab n-a ferit-o pe Addie de greutăți și situații de tot felul, deși ar fi putut, însă i-a dat și fericire și speranță și iubire, pentru c-a vrut. 

Mulți v-or zice că "Viața invizibilă a lui Addie LaRue" e prea lăudată și nu merită și e prea lungă, însă mie mi-a plăcut tare, m-a făcut să plâng spre final, m-a lăsat pe gânduri de nenumărate ori și după sute de pagini ce-au fost lungi și s-au simțit cât o mână de vieți, parcă tot aș mai fi vrut încă un pic. 

RECENZIE - Piranesi de Susanna Clarke

 

Descriere:

Casa lui Piranesi nu e deloc una obișnuită: are camere infinite, coridoare nesfârșite, pereții sunt ticsiți de mii și mii de statui, toate diferite. Un labirint interior ascunde un ocean: valurile răsună de sub scări, camerele se inundă în câteva secunde.

Dar Piranesi nu se teme. El înțelege valurile și modelul labirintului. Viața lui înseamnă explorarea casei. Doar că nu e singur în casă. Mai există Un Străin care ascunde un secret întunecat.

RECENZIE:

Cred că la “Piranesi” mi-a plăcut mai mult ideea, decât execuția. Însă știam dinainte să o citesc că există șanse să nu fie pentru mine sau să-mi displacă, fiindcă deși mulți o recomandă, sunt destui care zic "dacă mie mi-a plăcut e posibil ca ție să nu". Sau dacă lor nu le-a plăcut, tot să o încerci, căci nu se știe și poate-i pe gustul tău. Și așa zic și eu, poate că dacă pentru mine a fost doar ok, tie îți va plăcea și vei zice că e originală, impresionantă și așa mai departe. Sau nu.

Deși e o carte scurtă, nu pot să zic c-a fost o lectură ușoară. Da, s-a citit repede, însă la început a fost greu să mă prindă și recunosc că după câteva pagini mă gândeam să renunț la ea. Și m-a prins greu pentru că, deși e atmosferică și scriitura e simplistă și frumoasă, a durat mult până ce se întâmplă începe să aibe măcar un pic de sens; cât să mă facă să fiu curioasă și să vreau să văd care-i faza și unde duce povestea. 

Pe lângă ce-i menționat în descriere recunosc că nu știam despre ce-i vorba și n-am crezut că povestea va fi mai mult de atât, însă m-a surprins în mod plăcut și ăla a fost doar începutul sau o parte din ceva mai mare. Și pot să zic că deși nu mi s-a părut plină de suspans sau n-aș considera-o neapărat un titlu cu multă acțiune, tot a avut câteva dezvăluiri, destule lucruri de descâlcit și puzzle-uri de rezolvat și mi s-a părut interesantă. 

Tot interesante au fost și personajele, deși eu le consider slab schițate și unidimensionale, și nu neapărat complexe și să mă fi făcut să simt ceva mai mult de detașare și 1% emoție pe tot parcursul celor 240 de pagini. Însă ele, la fel ca și întreaga carte, vor fi înțelese diferit de fiecare și zic să nu luați părerea mea prea în serios. Poate voi veți avea una total opusă.

"Piranesi" e cu siguranță o carte diferită față de ce citesc de obicei și nu regret c-am citit-o și acum știu care-i secretul, ca să zic așa. Și una peste alta mi-a plăcut, dar în același timp poate aș fi vrut mai mult, căci mi s-a părut fragmentată și mai mult suma unor episoade disparate și nu un întreg. Chit că teoretic avem toate piesele până la final. 

Cred că cel mai mult o să-mi rămână în minte descrierile și tot ce-i în Casă și dacă ești curios poate o citești și faci și tu o vizită. Cineva cu siguranță abia așteaptă să ți-o prezinte. 

RECENZIE - Chiriașa tăcută de Clemence Michallon

 Descriere:

Aidan Thomas este un familist care muncește din greu și o figură îndrăgită în orășelul în care trăiește. Este genul de om care dă întotdeauna o mână de ajutor și are o vorbă bună pentru fiecare. Însă Aidan are un secret întunecat: este un răpitor și un criminal în serie. Aidan a ucis opt femei și există încă una, candidată la moarte: Rachel, sechestrată într-o magazie.

Când soția lui Aidan moare, el și fiica lor de treisprezece ani, Cecilia, sunt obligați să se mute. Aidan nu are de ales decât s-o ia și pe Rachel, prezentându-i-o Ceciliei ca pe „o prietenă de familie” care are nevoie de un loc unde să stea. Știe că, după cinci ani de captivitate, Rachel e prea înspăimântată ca să încerce să evadeze. Iar când Emily, proprietara unui restaurant local, dezvoltă o pasiune pentru arătosul văduv, ajunge periculos de aproape de a descoperi secretul lui Aidan.

RECENZIE:

"Chiriașa tăcută" e o carte legat de care am auzit păreri împărțite, însă pot să zic că mie mi-a plăcut și mă bucur c-am citit-o. Deși țînând cont de subiectul și ideea despre care-s vorba n-aș zice că e o poveste care o să-ți trezească cine știe ce emoții pozitive. 

Mulți zic că e nerealistă și că așa ceva n-avea cum să se întâmple sau cum să stea Rachel așa atâta timp și fără să facă nimic sau cum de și-a trăit Aidan viața bine mersi atâția ani și tot a putut să-și și facă de cap, fără să-l bănuiască nimeni. La care mie îmi vine să râd, căci trebuie doar să deschizi televizorul sau să arunci o privire pe internet și să vezi că lucruri de genul sunt peste tot, mereu dispare cineva, mereu cineva e găsit mort, mereu poliția nu se chinuie prea tare sau sunt piste pe care nu le investighează. Plus că de ce-ar bănui un om ce pare soțul, omul, bărbatul de rând și care nu iese cu nimic în evidență? 

 Pentru că Aidan, așa cum ne-arată chiar el, e tipul ăla care se da bine cu toată lumea, doar că apoi să umble nestingherit și să îmbrobodească pe cine vrea, să urmărească și să mai adauge o victimă, două la colecție. Și cum descoperă și Emily, de multe ori nici nu trebuie să se chinuie prea tare, pentru că ceilalți își imaginează atâtea despre el și îi fac joaca și mai ușoară.

Și revenind la faptul că-i nerealistă sau că ce face Rachel n-are sens ori că ideea lui Aidan de a o aduce în casă e foarte proastă, țînând cont că e și fiica lui acolo. Mie nu mi s-a părut nerealistă, ci mai mult o dovadă a faptului că Aidan crede că poate scăpa basma curată cu orice și în față oricui, iar Rachel n-o să facă nimic că să evadeze, căci doar au trecut cinci ani și-i e teamă de el. Și nu zic că n-ar putea fi adevărat ca cineva să cedeze și să se fi resemnat, însă chiar și-atunci dacă apare o ocazie ai lăsa-o așa pur și simplu să scape? Însă Aidan nu-i nici primul și nici ultimul de felul... și Rachel la fel. 

"Chiriașa tăcută" mi-a plăcut mult și datorită scriiturii și a perspectivelor din care-i scrisă și chiar a fost interesant să privesc prin ochii fiecăreia și să le aud vocile și poveștile. A fost și plină de destul suspans, chiar dacă uneori pare mai liniștită ca alte mistere sau romane de genul, dar a avut destule întorsături de situație și personal am rămas lipită de pagini până la ultima, căci o singură secundă ar fi putut schimba totul în și mai rău. 

Chiar nu e o carte pe care să zic că o recomand și nu pentru că nu-i bună, ci pentru că e un pic ciudat să știu care-i povestea și să zic da, o să te distrezi citind așa ceva. Dar dacă te face curios, atunci citește-o. Mie cu siguranță o să-mi rămână în minte pentru mult, mult timp.

RECENZIE - Șarpe și porumbel (Șarpe și porumbel #1) de Shelby Mahurin

 Descriere:

În urmă cu doi ani, Louise le Blanc a fugit din clanul ei de vrăjitoare, adăpostindu-se în orașul Cesarine, renunțând la magie și ducându-și zilele din ce putea fura. În oraș, vrăjitoarele ca Lou sunt temute, de aceea sunt vânate și arse pe rug.

Ca membru al Vânătorilor, ordin sub egida Bisericii, Reid Diggory și-a trăit viața călăuzindu-se după un singur principiu: pe vrăjitoare să n-o lași să trăiască. Dar când Lou, încolțită, îi întinde o capcană, cei doi sunt siliți la un compromis imposibil – să se căsătorească. Lou, care nu-și poate ignora sentimentele din ce în ce mai puternice, totuși neavând cum să schimbe ceea ce este, trebuie să facă o alegere.

Iar dragostea ne prostește pe toți.

RECENZIE:

Am fost extrem de sceptică legat de cartea asta și-așa am rămas pe tot parcursul poveștii, însă încet, încet mi-a arătat ce poate și în final m-a convins să-i dau 4 stele. 

Mi-a plăcut mult că se citește repede și că scriitura te face curios de la prima pagină, iar autoarea are grijă și să creioneze personajele un pic la început și continuând să tot adauge pe parcurs; fără să încarce scenele fără rost și dând o aură mai realistă atât poveștii, cât și lor. Căci până la urmă și-n realitate cunoaștem oamenii treptat și-n funcție de situații sau de cât de apropiați ajungem de ei ori fiind atenți la cum se poartă cu alții, cum se mișcă prin lume, prin ce cred, sau prin ce relații rup sau leagă. 

Mi-a plăcut și faptul că aflăm despre cum funcționează lucrurile și lumea încet și nu mi-a dat impresia că autoarea a aruncat o tonă de informații în capul meu, așa cum se întâmplă de obicei, fără să fie nevoie de ele sau fără să fie imediat folosite. A fost interesant și să văd cum Reid și Lou văd lumea și situațiile în care ajung, influențați de propriile experiențe, dar și de ce fuseseră învățați, sau încercând să facă față noilor circumstanțe, de cele mai multe ori depășiți până peste cap. 

Chiar a fost satisfăcător să văd că povestea și autoarea nu i-au ținut în brațe și nu i-au apărat, și chiar i-au testat de fiecare dată, băgându-i în situații tot mai periculoase sau care le puneau la îndoială ambițiile, credința, iubirea, cunoștințele și provocându-i să iasă din zona de comfort, dar în același timp, arătându-le ce au de pierdut sau de câștigat la fiecare pas. Iar și iar și iar. 

"Șarpe și porumbel" a fost o carte bună pentru mine și m-a încântat atât că fantasy, dar și ca romance. Deși aș zice că înainte că Reid și Lou să fie iubiți au fost prieteni sau măcar amici și chiar a fost drăguț să observ evoluția legăturii lor. Care mie mi s-a părut c-a crescut într-un ritm oarecum normal, deloc grăbit și chiar și când au ajuns să țină unul la altul prea mult, tot n-a răpit nimic lor sau poveștii, ci a adăugat. Plus că schimburile de replici dintre ei mi s-au părut de cele mai multe ori delicioase sau amuzante, iar Lou m-a făcut surprinzător să râd fix când m-așteptam mai puțin, și nu doar o dată. Acum nu știu dacă umorul ăsta o să meargă pentru toată lumea, dar la mine a mers și m-am bucurat, căci râd cu adevărat foarte rar când citesc. 

Reid, Lou și ceilalți au fost niște oameni interesanți și complecși și mi-a plăcut să petrec timp cu ei și să mă pierd în paginile acestei lumi, chit că nu-s eu fan al vrăjitoarelor sau ai celor care le vânează. Însă Shelby Mahurin a avut grijă să-mi demonstreze că poate crea o carte fix cu elementele astea și să mă facă să o devorez în nici două zile, iar apoi să mă uit satisfăcută la ce-am terminat și să zâmbesc gândindu-mă că mă mai așteaptă două volume. 

"Șarpe și porumbel" e una din puținele serii populare pe care am început-o și care mi-a plăcut foarte mult. Iar dacă n-ai citit-o încă, sper să-i dai o șansă. Fie pentru că vrei să te pierzi într-o lume extrem de realistă și vie și totuși plină de vrăjitoare și magie sau pentru că vrei să citești o poveste de iubire care se întâmplă încet și mare parte personajele mai repede și-ar scoate ochii la propriu decât să se atingă și din greșeală. Sau ambele. Ori pur și simplu ai auzit de ea și vrei să te convingi. Oricare ar fi motivul eu zic să nu eziți. 

RECENZIE - Beladona (Beladona #1) de Adalyn Grace

 Descriere:

De când se știe, oamenii din viața ei s-au stins asemenea stelelor...

Signa Farrow, rămasă orfană în fragedă pruncie, a fost crescută de un șir de tutori, cu toții interesați mai degrabă de averea decât de bunăstarea ei – și cu toții având parte de un sfârșit prematur. Ultimele ei rude rămase sunt cei din excentrica familie Hawthorne, care trăiește pe strălucitoarea, dar totodată sumbra moșie de la Thorn Grove. Capul familiei, Elijah, își îneacă suferința provocată de moartea soției, Lillian, dând petreceri udate din belșug cu băutură, în vreme ce fiul cel mare, Percy, se luptă pentru a restabili reputația clanului, iar fiica, Blythe, este chinuită de aceeași misterioasă boală care i-a ucis mama. Atunci când spiritul fără de odihnă al lui Lillian ia legătura cu Signa și îi povestește că a fost ucisă prin otrăvire, tânăra își dă seama că familia pe care contează ar putea fi în primejdie și se vede nevoită să-i ceară ajutorul unui grăjdar cam morocănos pentru a-l prinde pe criminal.

Totuși, cea mai bună soluție pentru a-l descoperi pe ucigaș este o alianță cu Îngerul morții, o umbră fascinantă și periculoasă care nu a părăsit-o niciodată. Deși i-a transformat viața în iadul pe pământ, Îngerul îi dovedește Signei că legătura lor poate fi mai puternică – și mai irezistibilă – decât a îndrăznit ea să-și imagineze.

RECENZIE:

"Beladona" chiar a fost o carte pe care am citit-o în câteva ore și mă bucur să spun că m-a prins și că mi-a plăcut; deși dacă ar fi fost să judec după primele capitole nu părea să fie așa. Mi-a luat foarte mult timp să mă atașez de personaje și să-mi pese de ce li se întâmplă sau de încotro se îndreptă povestea. Mai ales că părea să se citească că multe alte povești asemănătoare și a durat ceva până povestea și-a găsit tonul și nu mai era doar ceva generic.

Cred că "Beladona" e lectura perfectă și pentru iubitorii de fantasy, dar și cei care vor puțin romance, însă și un pic de paranormal și o atmosferă mai întunecată sau doar puțin gotică. Chiar pot să spun că atmosfera și descrierile din cartea asta mi-au plăcut tare mult și am putut să-mi imaginez totul, de la locurile și interioarele prin care a umblat Signa și până la pădurile și colțurile mai puțin primitoare. 

Însă pe lângă atmosferă, "Beladona" a fost plină și de suspans, acțiune, destule dezvăluiri și întorsături de situație și chiar dacă descrierea oferă destule informații (poate prea multe), pot să spun că tot mi-a menținut curiozitatea și chiar m-a intrigat până la ultima propoziție din carte. 

  Personajele au fost și ele interesante și bine scrise și, chiar dacă la început nu par cine știe ce, reușesc să te ia prin surprindere măcar puțin odată cu evoluția firului narativ și al întorsăturilor de situație. Nu pot să zic că mi s-a părut că s-au schimbat sau au crescut prea mult de-a lungul poveștii, însă avem ocazia să-i cunoaștem mai bine și să vedem de ce sunt în stare. 

Mă bucur c-am citit în sfârșit "Beladona" și pentru mine a fost amestecul perfect de mister, puțin romance, un pic de fantasy, personaje complexe și tot felul de relații și alianțe sau comploturi, care să mă țină ghicind și dorind să rezolv totul înaintea dezvăluirii soluției. Iar acel final mă face să vreau să citesc următorul volum și mai repede.    

Iar dacă vreți s-aveți parte de-o lectură pe cinste nu mai așteptați. Signa și Îngerul Morții v-așteaptă.