NOU la NEMIRA - Cum să oprești timpul de Matt Haig + FRAGMENT

Cum să oprești timpul, romanul lui Matt Haig, este o poveste de dragoste care dăinuie peste secole între un bărbat pierdut în timp și o femeie care îl poate salva, dar și o lecție despre zecile de vieți de care ai nevoie ca să înveți să trăiești cu adevărat.

Cartea care apare la editura Nemira este bestseller Sunday Times și Amazon și va fi ecranizată cu Benedict Cumberbatch în rolul principal.

Descriere:

Tom Hazard are un secret periculos. Poate că arată ca un bărbat de 41 de ani, dar din cauza unei boli extrem de rare, trăiește de câteva secole. Din Anglia elisabetană până la Parisul din epoca jazz-ului, de la New York și până la insulele din Oceanul Pacific, Tom a văzut destule și acum nu-și dorește decât o viață normală. 

Fiindcă trebuie să își schimbe mereu identitatea ca să rămână în viață, acum are acoperirea perfectă: este profesor de istorie la o școală din Londra. Aici îi poate învăța pe copii despre războaie și vânători de vrăjitoare de parcă nu le-ar fi fost martor. Poate încerca să îmblânzească trecutul, care îl ajunge tot mai repede din urmă.

„O carte despre insuportabila frumusețe a vieții obișnuite.” Guardian

„O extraordinară empatie pentru lumina și întunericul din sufletele oamenilor.” Neil Gaiman

Matt Haig este autorul bestsellerului Reasons to stay alive, în pregătire la editura Nemira, și al altor cinci romane extrem de bine primite precum The Radleys și Umanii (Nemira, 2016). Ca autor de cărți pentru copii și adolescenți, a câștigat Blue Peter Book Award, Smarties Award și a fost de trei ori pe lista scurtă pentru Medalia Carnegie. La editura Nemi pentru copii au apărut Un băiat numit Crăciun și Fetița care a salvat Crăciunul. Cărțile lui au fost traduse în peste 30 de limbi.

FRAGMENT: 

Într-o seară, pe la începutul toamnei, Rose a intrat la mine în cameră. Părea obosită. Diferită. Puțin amețită, puțin pierdută.

– Ce s-a întâmplat?

– Un milion de lucruri mărunte. Nu contează.

Am simțit că vrea să-mi spună ceva, dar s-a abținut.

S-a așezat pe pat și m-a întrebat dacă aș putea s-o învăț și pe ea să cânte la lăută. Mi-a zis că, dacă o învăț, îmi va scădea chiria cu cinci penny. Am acceptat. Nu neapărat din cauza chiriei, ci fiindcă foloseam orice scuză ca să stau lângă ea pentru o vreme.

Mai avea o aluniță, precum cele două de pe obraz, între degetul mare și arătător. Mâinile i se pătaseră ușor de la cireșele pe care le mâncase. Mi-am imaginat că o țin de mână. Ce gând copilăresc! Poate creierul îmi rămăsese la fel de crud precum chipul meu.

– E o lăută foarte frumoasă. N-am mai văzut una la fel. Atât de împodobită, a rostit ea.

– Mama a primit-o de la… un prieten. Vezi asta de aici?

I-am arătat cutia de rezonanță frumos ornată, chiar sub coarde.

– Se numește trandafirul.

– Dar nu e decât aer acolo.

Am râs.

– E cea mai importantă parte.

Am învățat-o să cânte doar cu două coarde, înainte și înapoi, ciupind tot mai iute, în ritmul inimii mele. I-am atins brațul. Am închis ochii și m-am speriat de ardoarea sentimentelor mele față de ea.

– Muzica înseamnă timp, i-am explicat. Înseamnă să controlezi timpul.

Când s-a oprit din cântat, a rămas pe gânduri, apoi a continuat:

– Uneori, aș vrea să opresc timpul. Uneori, într-un moment fericit, vreau ca un clopot de biserică să nu mai sune niciodată. Vreau să nu mă mai duc la piață niciodată. Vreau ca graurii să nu mai zboare spre cer… Dar suntem toți la mila timpului. Suntem toți niște coarde, nu?

Mă jur că așa a spus: Suntem toți niște coarde.

Rose era prea bună pentru simplul cules al fructelor. Rose era un filozof în adevăratul sens al cuvântului. Cea mai isteață persoană pe care am cunoscut-o vreodată (și foarte curând aveam să mă întâlnesc cu Shakespeare, iar asta spune multe). Îmi vorbea de parcă aveam vârsta ei și o iubeam pentru asta. Când eram împreună, totul dispărea și mă simțeam calm. Mă echilibra. Îmi găseam pacea doar uitându-mă la ea. Poate așa se explică de ce am privit-o mult timp și cu prea multă febră în ochi. Într-un fel în care oamenii nu se mai privesc. O doream din toate punctele de vedere. Să dorești înseamnă să-ți lipsească. Asta înseamnă. Golul, pustiul din mine, crescuse dincolo de orice margini când mama se înecase. Crezusem că e fără capăt, dar când mă uitam la Rose, începeam să devin puternic din nou, de parcă aveam ceva de care să mă sprijin. Ușurel.

– Vreau să rămâi, Tom.

– Să rămân?

– Da. Să rămâi. Aici.

– Ah!

– Nu vreau să pleci. Grace te place. Și eu te plac. Foarte mult chiar. Ești o binecuvântare pentru amândouă. Locul ăsta era atât de pustiu, iar acum nu mai e.

– Ei bine, și mie îmi place aici.

– Bun.

– Dar într-o zi e posibil să fiu nevoit să plec.

– Și de ce mă rog?

Am vrut să-i mărturisesc pe loc. Am vrut să-i spun că sunt altfel, ciudat, neobișnuit. Că nu voi îmbătrâni ca alți oameni. Am vrut să-i spun că mama nu fusese aruncată de pe cal și că se înecase legată de un scaun, condamnată la moarte pentru vrăjitorie. Am vrut să-i spun despre William Manning. Am vrut să-i spun cât de greu e să te simți vinovat pentru pierderea persoanei pe care o iubești cel mai mult. Să-i povestesc despre frustrarea de a fi un mister chiar și pentru tine însuți. Despre existența unui defect în echilibrul umorilor mele. Am vrut să-i spun că mă cheamă Estienne și că numele de familie e Hazard, nu Smith. Am vrut să-i spun că fusese singura mea oază de liniște de când murise mama. Toate aceste vorbe mi se îngrămădeau în gât, dar nu aveau unde să se ducă.

– Nu am cum să-ți zic.

– Ești un mister ce trebuie rezolvat.

O clipă de nemișcare.

Cântecul unei păsări.

– Te-ai sărutat vreodată cu cineva, Tom?

M-am gândit la prima noapte când îmi dăduse un sărut scurt pe buze.

– Un sărut adevărat, Tom? a clarificat Rose, de parcă mi-ar fi citit gândurile.

Tăcerea mea constituia un răspuns stânjenitor.

– Un sărut, a continuat ea, e ca muzica. Oprește timpul în loc…

RECENZIE - Destinul coroanei (Jocul Coroanei #2) de Evelyn Skye

RUSIA SE AFLĂ ÎN PRAGUL UNEI MARI SCHIMBĂRI.

Descriere:

Încoronarea lui Pașa se apropie, iar Vika este acum Magul Imperial, dar funcția pe care o râvnea cândva s-ar putea dovedi mai dificilă – și mai periculoasă – decât se aștepta. Pașa se luptă cu propriile sale probleme – legitimitatea îi este pusă la îndoială, fata pe care o iubește îl urăște și este convins că prietenul lui cel mai bun a murit. Când apare un pretendent la tron – iar magia în Rusia începe să crească rapid –, Pașa trebuie să facă totul pentru a-și păstra poziția și pentru a-și apăra țaratul.

Pentru Nikolai, sfârșitul Jocului a fost dureros. Deși a reușit să scape de moarte, Nikolai rămâne singur, o umbră ascunsă într-o lume ireală creată de el însuși. Dar când primește o a doua șansă la viață – legată de un preț întunecat –, Nikolai trebuie să decidă cât de departe e dispus să meargă pentru a se întoarce în lume.

Cu revoluția tot mai aproape, cu o nouă magie primejdioasă ivită deodată și un țarat ușor de cucerit, Vika, Nikolai și Pașa trebuie să lupte – sau să înfrunte distrugerea nu numai a lumii în care trăiesc, dar și a lor înșiși.

RECENZIE:

 M-am tot gândit dacă să citesc volumul ăsta sau să mai aștept, căci nu simțeam dorința aia subită de a știi ce se mai întâmplă cu personajele și ce s-a ales de ele după ce jocul s-a terminat, așa cum s-a terminat. Apoi m-am gândit că fiind duologie n-ar avea sens să mă lungesc fără rost, așa c-am pus mâna pe carte și în câteva ore am dat-o gata. Am citit-o, n-am ucis-o, nu vă faceți griji :D. 
  
 Destinul coroanei a fost o continuare pe măsură, însă în același m-am bucurat de ea ca de un volum separat, mult mai întunecat, mai plin de intrigi, suspans și de personaje mult mai puternice și mai determinate ca cele pe care le-am întâlnit în prima carte. Le-am simțit mai aproape și și au părut mult mai realiste și mai decise să lupte și să facă orice pentru a obține ceea ce-și doresc. Și tot comparativ cu primul volum, am văzut mai mult din lume, am aflat ce pot face 'magicienii' și autoarea ne-a arătat, în sfârșit, că ei nu-s acolo doar pentru a-l păzi pe țar sau pentru a crea lucruri frumoase la care oamenii să aplaude. 
  
 Mi-a plăcut să mă plimb pe drumurile acestei Rusii și să mănânc toate chestiile delicioase, să călătoresc și să intru în toate acele case și palate frumos decorate și pline de oameni pe atât de complecși pe cât de ales sunt îmbrăcați. Deși uneori aparențele înșeală și amicii noștri au descoperit sau redescoperit că de multe ori îți bagă cuțitul în coaste fix cel mai bun prieten sau chiar dușmanul te scoate dintr-un impas. Ceea ce a fost surprinzător și-n același timp îmbucurător. Nu că prin asta aș spune că dușmanii lor sunt niște simpatici numai buni de îmbrățișat, dar nici răi nu sunt... plus că, nu-i așa, omori pe cineva mult mai ușor dacă e aproape? Cât de aproape posibil.  

 Vika, Pașa și Nikolai s-au schimbat foarte mult față de primul volum și cumva e ceva firesc, însă în același timp, m-am bucurat să văd că asta nu i-a făcut să pară crispați sau diferiți de cum erau. Nu de fiecare dată personajele se schimbă așa de bine și realist și nu tuturor autorilor le iese asta. N-aș zice că acum vreunul e preferatul meu, însă aș ieși cu unul din ei, sau cu toți, la un ceai sau la ceva bun de mâncat. Sau poate gătesc ei ceva, mai știi. Au fost interesante și discuțiile sau interacțiunile dintre ei și chiar am prins drag; păcat c-a fost așa mai spre final, dar mai bine acum decât niciodată. 
  
 Ca să-nchei, aș spune că dacă v-a plăcut Jocul Coroanei atunci o să vă încânte și acest volum, poate și mai mult, iar dacă ați fost ca mine și acela vi s-a părut doar bun, Destinul coroanei merită citit. Cumva umple acele goluri și te lasă satisfăcut; e ca desertul după o masă sățioasă și e numai bun. A avut suspans, acțiune, mai mulți magicieni, mai multă magie, cât mai multă mâncare, locuri de vizitat și un final pe măsură. Se putea și mai bine, dar o luăm așa. 
  

RECENZIE - Stăpânul umbrelor (Uneltiri întunecate #2) de Cassandra Clare

Descriere:

Ți-ai da sufletul-pereche în schimbul sufletului tău?

Emma Carstairs a aflat că dragostea pe care o împărtășește cu parabatai-ul ei, Julian Blackthorn, nu este numai interzisă, dar îi poate distruge pe amândoi. Știe că ar trebui să fugă cât mai departe de Julian. Dar cum poate face asta când familia Blackthorn este amenințată din toate părțile? Singura lor speranță este Cartea Neagră a Morții, un tom de magie având o putere cumplită. Toată lumea o vrea. Dar numai cei din familia Blackthorn o pot găsi.

Izbânda poate veni cu un preț pe care Julian și Emma nici nu și-l imaginează, unul ce va aduce cu sine o judecată a sângelui care ar putea avea repercusiuni pentru tot și toți cei pe care îi iubesc ei cel mai mult.

RECENZIE:

Știu că pentru primul volum din serie am scris o recenzie kilometrică, dar pentru volumul ăsta nu cred că-mi mai iese. Și nu pentru că n-ar fi fost o carte bună, ce mi-a plăcut la fel ca prima sau poate și mai mult, ci pentru că e al doilea volum și nici nu știu despre ce pot să vorbesc, fără să dau spoilere, și totuși să vă zic ceva ca să vă fac curioși.

Stăpânul umbrelor a fost o continuare pe măsură și chiar dacă uneori am avut impresia că nu se mai termină cu întorsăturile de situație, mi-a plăcut. Ce vreau să spun prin asta e că au fost bucăți din carte unde suspansul și acțiunea sunt duse la extrem și nu mai știi în ce parte să te mai uiți și ce să înțelegi, iar alte bucăți unde e mai calm; și atunci e calm petru că se pregătește terenul pentru altele. 

Și asta n-a fost rău, doar că citind o carte cu atâtea pagini și atât de îndesată devine la un moment dat obositor și zău că nu mai știi: să mă speri că mai trăiește cineva la final? ar mai trebui să aibă personajele încredere în cineva sau ar fi bine să aibă dubii chiar legat de oamenii cu care împart același acoperiș? cine le e cu adevărat dușman și oare se merită să lucreze împreună, dacă așa știu că evită un pericol și mai mare? se merită să-ți dai viața pentru cei dragi? când ar trebui să te oprești din a face asta? 

A fost interesant și cumva amuzant să văd că-n Stăpânul umbrelor personaje din celelalte serii, nu dau nume, le spun "copiilor" că e bine să nu iei decizii fără să te gândești înainte sau că nu e bine să acționezi fără un plan sau că cel mai bine e să nu te lași dus de emoții; țînând cont că și ei fac și făceau la fel. Însă știți că atunci când dăm sfaturi nu trebuie ca noi să le aplicăm. Și totuși, e tare distractiv să văd cum au evoluat adolescenții ce-i știam noi, și acum sunt aproape adulți, și acționează ca un fel de modele pentru tinerii vânători de umbre; acum, că-i vorba de modele pozitive sau negative... eh. Plus că citind Stăpânul umbrelor am avut de destule ori impresia că istoria se repetă și am ajuns să mă întreb dacă lucrurile se vor întâmpla ca în trecut sau nu; poate-am mai învățat și noi din greșeli? Sau poate nu, și-avem de gând să o facem și mai lată.

Cât am citit Stăpânul umbrelor nu m-am gândit la cum se va termină sau ce-o să se întâmple în următoarele capitole sau în următoarea carte, și cred c-a fost mai bine așa. 

Iar acum ca o paranteză, știu că sunt și destui oameni ce spun că deja devine ridicol faptul că universul vânătorilor de umbre se tot extinde și Clare mai scoate o serie și încă una, deși zice printre rânduri că are de gând să se oprească. Însă, eu-s de părere că poți foarte ușor, dacă ți s-a luat de serii sau de univers, să nu mai citești și să te oprești unde vrei tu. Dar nu mai da cu noroi și încetează să-i judeci pe ce-i ce citesc și încă așteaptă al optulea volum din a doișpea serie, să zicem. Căci eu așa fac și momentan le citesc și-mi plac; iar dacă va fi vreodată să mă plictisesc mă voi opri, însă nu voi face un spectacol din asta. 

Închizând paranteza, care nu știu dacă-și are sau nu locul, dar o las aici, vă invit să citiți volumul dacă l-ați citit pe primul și nu știți dacă să-l începeți pe ăsta sau nu, iar dacă ați citit DM și IM, atunci poate o începeți și pe asta? E foarte mișto să vezi cum Clare a lăsat personajele să crească și ni le arată acum în diferite poziții și mult mai mature, însă în același timp, sunt tot ei de care am prins drag și-i vezi făcându-și de cap sau bătând măr dușmanii mai rău ca 'ăștia tineri'. Plus că e plin de acțiune, emoții, suspans, râsete iubire, trădări și interese. Și cine nu vrea să ia parte la așa ceva?

P.S.: am zis că voi fi scurtă? mda, am zis.