RECENZIE - Privind înăuntru de Petronela Rotar

Descriere:

Am fost un om zdrobit, întors spre moarte, nu înspre viață. La 30 de ani, mă imaginam trăind doar încă cîțiva ani, la fel de zbuciumat cum am trăit mereu. Apoi, murind devreme. Cu un ochi priveam spre moarte, iar cu celălalt spre copiii mei, opintindu-mă să mai trăiesc o vreme, cît să văd fetele suficient de mari ca să se descurce singure. Este un miracol că nu am murit, trăind atît de sinucigaș, fără măcar să-mi dau seama. Am trecut razant pe lîngă moarte, nu doar fiindcă am fost îngropată sub o avalanșă, ci fiindcă am trăit fiecare zi ca să mor. Am făcut întoarcerea spre viață în ziua în care am decis să mă vindec. Nu știam atunci, însă, că asta fac, un U turn definitiv spre lumină. Am aflat abia acum, după un drum lung și dureros, cînd am ajuns.

Am adunat în cartea aceasta drumul meu spre sine și lecțiile mele. Poate vor mai fi de folos cuiva, drumeț rătăcit pe calea vindecării. E darul pe care îl întorc vieții, că m-a îngăduit și așteptat să mă întorc cu fața spre ea.

RECENZIE:

Teoretic, îmi propusesem azi să aleg o carte pe care s-o devorez în câteva ore și să mă relaxez, ceea ce am și făcut... oarecum. Căci am mâncat, pe nerăsuflate, cartea Petronelei, însă n-aș spune că, doar, m-am relaxat. 

Privind înăuntru a fost și e o carte ce m-a intrigat și pe care am vrut s-o citesc, deoarece mi s-a părut interesant subiectul, felul în care-i scrisă, faptul că-și propune să-ți arate toate interioarele și dedesubturile autoarei, dar și pe ale tale. Iar la asta m-așteptam, adică hai, orice carte te face să te pui în locul personajului și vezi ceva părți din el în tine și invers. Dar aici a fost mai mult de atât. Pentru că, în ciuda faptului c-am "experimentat" doar o mică parte din ce e cuprins în pagini, în același timp, cu cât citeam, m-am trezit pusă față-n față cu situații din trecut la care nu mai m-am gândit de foarte mult timp, mi-am amintit de ce-am zidit, și nu doar închis, niște uși, de ce sunt cum sunt, de ce uneori mă consider cel mai extraordinar om din lume și de ce, în și mai multe zile, poate, îmi vine să mă zgârii pe ochi pentru că mă împiedic în niște obstacole ce-au apărut acolo nu din senin, ci pentru că, inconștient, le-am construit; și singurul fapt necontrolat e c-au apărut acolo și atunci.  

Cred că Petronela a uitat, sau n-a vrut și a făcut-o înadins, să scrie pe copertă că în timp ce citești paginile acestea, o să privești în interiorul ei și vei afla lucruri pe care le așteptai sau nu, altele care vor surprinde în mod pozitiv sau negativ, că vei râde sau plânge, însă o să te uiți și mai fix și cuprinzător la tine. De ce zic asta? Fiindcă am început Privind înăuntru ascultând-o pe Petronela și cu fiecare capitol mi-am văzut capul ițindu-se dintr-un colț și hlizindu-se la mine sau respirându-mi în ceafă, și când citeam și eu așa liniștită și încercam să mă gândesc și să înțeleg de unde vine omul ăsta?, cumva m-am trezit că mă uitam și la mine. 

Și cu cât citeam mai mult, cu atât, în capul meu, am ajuns să o ascult nu doar pe autoare, ci să m-aud pe mine din prezent sau din trecut sau cea de acum două săptămâni sau zece ani, vorbind despre aceeași situație, dar din unghiuri diferite, sau o întâmplare povestită de ea stârnea ceva în creierul meu și mă trezeam dezgropând ceva asemănător sau diferit. Iar în momentul ăla, și încă mă gândesc și acum, luam ochii din carte și mă uităm așa la pereții mei mov din living, și încercam să înțeleg care voce mă enervează mai tare și cu care să empatizez: căci ambele spuneau adevărul, dar poate nu era ăla pe care eu voiam să-l ajut sau nu știam ce să fac cu el. Sau știu de el, dar lasă-mă-n pace, n-am timp acum, ceea ce se traduce mai mult în n-am energia/nu vreau/mi-e lene/mi-e mai bine în bula mea de comfort. 

Sincer, nu încerc să scriu recenzia asta cu un plan în minte, nici nu știu dacă are sens ceea ce zic, nu mă gândesc dacă să-ți recomand cartea și poate ți se va părea o pierdere de timp. Sau ai citit-o deja și ți-a plăcut sau nu prea. Dar, dacă vrei și ești curios poți s-o citești și să te citești sau poate nu va declanșa nimic în interiorul tău și doar te vei bucura de istorisile și gândurile unui om și te vei cufunda în poveștile lui. Poate că nicio voce de-a ta nu-și va face apariția și să încerce să-ți capteze atenția, pentru că în sfârșit a prins timp și curaj să-ti șoptească/țipe câte ceva. 

Eu zic că merită citită sau măcar răsfoită și chit că o să-ți displacă și e total diferită de ceea ce citești sau omul din carte e total diferit față de cum ești tu, măcar acum știi asta foarte bine și știi că n-ai pierdut nimic. Căci până la urmă și o mâncare ce ne-a întors pe dos e o nouă lecție învățată, măcar știm data viitoare să fugim numai când auzim de ea. :)) Iar dacă Privind înăuntru pare genul tău de om/carte/lectură, atunci ce-aștepți? Eu și Petro, dacă-mi permit(e) să-i spun așa, te-așteptăm să citim și să stăm de vorbă: cu voce tare sau în șoaptă, înăuntru sau afară. Iar dacă te simți răscolit și ieșit ca din mașina de spălat, sau mai ușor ca niciodată, însă un pic amețit, cred că-i de bine, nu? Până la urmă când urcăm mai și coborâm, și invers.

Când viața te "pune" pe pauză

Sal'tare! :) 

Ce mai faceți voi și ce-ați mai citit sau vizionat în ultimul timp? Or poate ați mai făcut niște cumpărături și deja v-ați umplut rafturile cu provizii.

Personal, în ultimele luni chiar nu am avut timp de citit, căci viața și responsabilitățile au decis să-și bage un pic mai mult nasul în timpul meu liber și să-l facă franjuri; iar când am apucat să citesc, cărțile nu s-au dovedit a merita să vorbesc despre ele și unele nici nu le-am terminat, deoarece nu m-au făcut așa de curioasă. 

Și cumva această pauză, vrută sau nu, de la citit și de la rutina mea, m-a făcut să mă gândesc că uneori apreciez ce am și apreciem ce avem și ce ne face fericiți, doar, după ce nu mai avem acces la acel lucru. N-aș zice că luam cititul ca pe ceva absolut necesar sau indispensabil, dar nici nu stăteam fără el. Sau îmi spuneam "las că citesc mai târziu, căci oricum am atâta timp!". Ceea ce nu s-a mai întâmplat și acum când prind timp încerc să mă hotărăsc ce vreau sau citesc și uneori îmi ia foarte mult, fiindcă având mai puțin timp mă face să mă gândesc de două ori ce-aș citi. Și nu c-ar funcționa neapărat, dar creierul nu face cum vreau doar eu :)).

M-am gândit și la cât e de importantă e lectură pentru mine și ce înseamnă ca după o zi la muncă sau după ce-am avut o mulțime de lucruri de făcut, să citesc pentru câteva ore și să petrec timp într-o lume diferită de a noastră și ascultând poveștile unor persoane atât de interesante și complexe. Mi-a trecut prin minte ce-ar fi dacă n-aș mai citi deloc sau dacă aș scăpa de toate cărțile pe care le am, cum ar fi o lume în care cititul ar fi ceva total ieșit din comun sau oamenii nici n-ar mai știi ce înseamnă activitatea asta. Mi-am amintit cum era când citeam volum după volum și acea bucurie și sete de povești, dorindu-mi să reiau cititul și să prind iarăși același ritm. 

În același timp aceste luni fără citit m-au făcut să mă gândesc dacă am citit pentru mine sau și pentru alții, adică a face recenzii sau că citeam anumite cărți sau voiam să le citesc doar pentru că erau populare și toată lumea vorbea despre ele. Răspunsul a fost la jumătate și sincer mi-e dor să citesc două cărți pe zi sau să știu că la finalul săptămânii am devorat x volume, dar în același timp îmi place să lungesc o carte dacă vreau, căci poate nu vreau să se termine, or a luat o turnură ciudată și vreau să meditez asupra faptului. 

Plus că, poate, uneori, așa cum am mai pățit în unele zile, vreau să citesc și am timp, dar vreau să văd și acel film sau un serial sau doar să mă joc pe PS4 or să stau pentru câteva ore la povești cu un prieten sau să merg la plimbări și să uit să mă întorc. Oricum e atât de frumos acum afară încât chit că iei și o carte după tine parcă tot mai bine te-ai uita la peisaj și te-ai bucura, cât se mai poate, de toamna și surprizele ei.

Ce încerc să spun în această postare, care mă gândisem să o pun pe pagina de facebook, apoi mi-am dat seama că e cam mare, e că viața nu merge conform planurilor noastre și că atunci când se întâmplă e bine să ne enervăm, e bine să țipăm la ea, însă e bine și să respirăm adânc, să închidem ochii și să ne calmăm, să zicem că asta e și poate să așteptăm ca norii să treacă. Am realizat și mi-am reamintit, cu greu, că furia și nervii nu fac lucrurile să treacă mai repede și că până la urmă e doar energie consumată aiurea. 

Nu se va rupe pământul dacă n-ai timp să faci acel lucru, cum a fost pentru mine cu postatul pe pagină și cu cititul și cu recenziile, și ele vor fi acolo când totul se va termina. Nu că nu m-aș fi panicat și m-am gândit, în mod ridicol, că totul ar dispărea, deoarece această pauză, combinată și cu lipsa chefului de-a citi, a ținut mai mult decât trebuia, dar această panică și gânduri aiurea nici nu m-au ajutat; ci poate m-au blocat și mai tare și am sfârșit în a mă învârti nu în cercuri, ci cred c-am făcut hexagoane. 

Acum acea perioadă s-a cam încheiat și am iarăși mai mult timp liber, încep să am iarăși chef de citit, am o mulțime de cărți ce m-așteaptă pe rafturi și sper să ne bucurăm de multe ore frumoase împreună. Dacă le citesc și-mi plac voi posta și recenzii, ca să știți și voi ce-am citit, dar și să-mi ziceți dacă voi le-ați citit sau doriți să faceți asta. Mă gândesc dacă să fac și câteva cumpărături, căci dacă n-am mai

citit, nici nu mi-am mai cumpărat; cumva în lunile astea cărțile n-au mai părut așa un lucru de care am mare nevoie și le vreau pe toate. DA, ȘTIU, sună tare ciudat și puțin înfricoșător! : )) Însă doar am vrut să fiu realistă și să nu cumpăr niște cărți, pe care deși le doream, aveam să le ating peste încă o jumătate de an. Nu mi s-a părut rentabil nici pentru mine și nici pentru ele.

N-am renunțat la blog și nici la citit, nici la pagină, și dacă urmăriți pagina atunci știți că acolo am fost mult mai activă, postând despre bunătățile ce-au apărut și cele care urmează să apară și cred că toți le așteptăm și vrem să le avem pe toate; desigur cele care ne interesează și vrem să le devorăm liniștiți. N-ați cumpăra o carte doar pentru că are o copertă minunată, nu? Da, nici eu.

 O să încep iarăși să postez recenzii cât de curând zic eu și sper să-mi revină pofta de citit, căci mi-e dor să întru în alte lumi și să cunosc oameni noi.

Ah, și încă un lucru, nu știu cum a fost anul acesta pentru voi ca lectură, însă sper c-a fost mult mai bun ca al meu. Personal, îmi propusesem să citesc o sută de cărți, însă momentan am citit douăzeci și ceva, din câte îmi amintesc c-am pus pe goodreads, și nu cred că reușesc să ating acel număr până la finele anului. 

Cumva, anul asta e cel mai rău pe care l-am avut din punct de vedere al lecturii și mi se pare trist, dar în același timp mă face să vreau ca la anul să încerc mai mult și poate și-n următoarele luni să o iau ușor de la capăt. Și chiar dacă în aceste luni n-am citit și n-am iubit nicio carte, în mod ciudat, acum le iubesc mai mult și doar gândul că mă voi scufunda curând în niște pagini, mă face să zâmbesc. Așa

că, sper, ca următoarea perioadă și anul următor să fie mult mai bune ca acestea și poate o să ating acel prag de o sută de cărți, cel puțin.

Voi ați avut vreun plan pentru anul acesta sau ați reușit să citiți cât ați vrut? 

Până una alta dacă vreți puteți să vă uitați prin lista cu toate recenziile postate pe blog în toți acești ani, și sunt o mulțime, să urmăriți pagina de facebook și aștept să-mi spuneți voi cum mai sunteți, cum vă descurcați cu perioadele în care n-aveți timp de citit sau nu aveți chef. Îmi puteți zice și dacă ați cumpărat o mulțime de cărți sau câteva, dacă ați descoperit vreo nouă carte favorită sau ce volum nu v-a încântat, deși credeați că va fi așa. :)

O toamnă colorată și răcoroasă să aveți și cât mai multe zile pline de cărți bune!

        Crina @Reading Addict

Mi-a zis Moartea că are un colet pentru mine (sau cam așa ceva)

Sal'tare, tuturor! :)

Probabil vă întrebați ce-i cu titlul și chiar nu vreau să mă lungesc sau să mă pierd în detalii. Astăzi m-a sunat curierul, în timp ce eram la muncă, și mi-a zis că are un colet pentru mine. "Sau așa ceva." a spus el, în timp ce, probabil, se uita la punga. "Parcă vă caută moartea, adică nu pe dumneavostră, cică trebuie să omo...nu, cineva moare.. Cred. Oricum, ajung în cinci minute."

I-am spus că voi coborâ și c-aștept. Am mai avut parte de discuții ciudate cu oamenii ce-mi livrează pachetele, însă asta le întrecea. Și-n timp ce coboram eu încet scările, deși în mintea mea fugisem și mă și strecurasem prin geamul deschis al mașinii, înainte ca șoferul să mă observe, pachetul asta nu-mi dădea pace. Ce era? Și mai ales de la cine. Aș fi vrut eu să cred că Moartea ar fi avut nevoie de ajutor și mai ales de la mine, nu că nu m-aș fi simțit flatată, dar totuși...

Pachetul arăta așa:

Ce-am scos cu grijă din el:

A venit însoțit și de un mesaj:

A fost atât de frumos împachetat totul încât mi-a părut rău să-l desfac. Totuși nu s-a lăsat cu prea mult sânge. Sau măcar am curățat repede toate urmele.

Acum stau să mă gândesc dacă Moartea sau Ordinul Revoluționar al Celor Răi n-au greșit persoana. Sau or știi de viața mea secretă? Hm. 

Mă duc să aflu, însă până atunci hai, să citim toți aceste cărți și să discutăm despre ele. Dacă le-ați citit deja sunt curioasă de ce-ați crezut, iar dacă sunteți ca mine și acum ați făcut cunoștință, atunci cred c-ar fi bine să începem.

Lectură plăcută tuturor și aveți grijă la curieri. 

💀

RECENZIE - Ascensiunea (Destinul Reginei #1) de Rebecca Ross

Descriere:

Deoarece este un copil din flori, mademoiselle Brienna Colbert a fost alungată din nobila ei familie și trimisă la Casa Magnalia, o școală pentru cei care doresc să devină maeștri ai uneia dintre cele cinci pasiuni: artele plastice, muzica, arta dramatică, înțelepciunea și cunoașterea. 

Pe măsură ce ziua absolvirii se apropie, Brienna trebuie să facă față nu doar sentimentelor sale interzise pentru inteligentul și frumosul ei profesor, maestrul cunoașterii Cartier Évariste, ci și năucitoarelor amintiri ale unuia dintre strămoșii săi, pe care începe să le retrăiască aievea.

 Iar aceste țăndări ale trecutului dau la iveală secrete periculoase și ajung să o arunce pe tânără în mijlocul unui complot îndrăzneț, aproape nebunesc, menit să îl detroneze pe regele nedrept al Maevanei pentru a o reînscăuna pe urmașa reginelor îndrituite și a redeștepta la viață magia. 

Războiul e pe punctul să înceapă, iar Brienna trebuie să aleagă de partea cui vrea să lupte: a pasiunii, loialității și dreptății sau a familiei de sânge și a ambiției.

RECENZIE:

Pot spune de la început că deși nu mi-am dorit să citesc Ascensiunea, deoarece respiră fantasy, multe intrigi politice și o mulțime de familii cu frați, nepoți, cățel și purcel, ceea ce nu prea se prinde de mine, am zis să-i dau o șansă. N-am nimic cu genul fantasy, doar că, romanele de genul ăsta și mai ales cele ce au la bază ideea de față, mi se par greoaie, lungi, cu un număr mult prea mare de personaje și, care, reușesc să mă piardă imediat pe drum, iar eu n-am răbdarea necesară să memorez atâtea nume și titluri nobiliare.

Însă, Ascensiunea a vrut să-mi demonstreze că ea nu-i ca toate cărțile alea pe care le citisem eu și nu mi-au plăcut, și n-a început cu politica sau cu războiul, or cu sutele de personaje, ci fix cu ce-i pe placul meu: acțiune și suspans, umor, personaje puține, complexe și bine construite, un loc ce mi-a apărut atât de viu în fața ochilor, căci atât autoarea cât și personajele îl descriu în niște culori delicioase, și cu pasiunile și studiul fiecăreia. 

Recunosc că atunci când am început cartea nu mi se păreau pasiunile cine știe ce și faptul că fiecare tânăr trebuia să-și aleagă una sau nobilii își trimiteau copii pentru că aveau o pasiune în sânge, iar fiul sau fiica trebuia să ia totul foarte în serios, ca apoi să-și găsească un protector și să fie mai bun ca restul și etc, m-a dus cu gândul la multe alte cărți ce jonglează cu același sistem. Fie că-i spui magie, pasiuni, vrajă, farmec, case etc. Dar pe parcursul capitolelor și-al volumui autoarea a reușit să o mai scalde puțin și să-și facă acest clișeu al ei, oferindu-i măcar un înveliș mai original și făcându-mă pe mine să nu mai fac involuntar comparații, ceea ce mă tot dădeau afară din carte. 

Nu pot să zic că e vreo pasiune ce m-a impresionat sau vreuna pe care aș fi vrut s-o urmez și s-o stăpânesc, așa cum niciun personaj nu m-a impresionat enorm, deși toți au fost bine creionați și, în ciuda numărului mare, ce-a crescut cu fiecare capitol, am putut să-i țin minte și să nu-i încurc. 

Ascensiunea s-a dovedit a fi un roman bun, bine scris, cu descrieri îndeajuns cât să te farmece și să te pierzi în pagini, însă nu cât să adormi și să uiți unde ai rămas (căci da, nu sunt fan al poveștilor ce descriu o pădure timp de patru capitole), și cu personaje interesante, fiecare încercând pe cât posibil să fie unic și totuși uman; am apreciat faptul că autoarea n-a încercat să le ofere doar calități sau să-i facă pe unii să acționeze într-un fel doar fiindcă erau așa zișii "băieți răi". Însă, în același timp, niciun personaj nu m-a captivat atât de tare și, sincer, dacă era vreunul să pățească ceva nu cred c-aș fi scâncit. De ce? Pentru că n-am simțit absolut nimic pe tot parcursul cărții și da, cartea are 460 de pagini.

Am citit Ascensiunea în mai puțin de patru ore și m-am bucurat să o termin din prima, deși nu-mi pusesem in minte. A fost o lectură rapidă și extrem de ușoară, scriitura e plăcută, iar dialogul reușește întotdeauna să învioreze atmosfera, mai ales când tocmai ai trecut de vreo parte plină de politică sau nu te interesează câtuși de puțin de toate casele nobiliare și cine ajunge pe tron. Sau poate te interesează și d-asta citești. Personal, am citit de plăcere, căci am reușit să mă bucur de poveste și chit că nu m-a atras niciun personaj și niciun fir narativ, și de multe ori am avut impresia că urmăresc detașat ceva și nu c-aș citi, ceea ce-ar fi însemnat să simt ceva, am vrut să văd cum se termină. 

Dacă citești fantasy de obicei, atunci și asta o să-ți placă, iar dacă ești ca mine și vrei doar să-ncerci ceva diferit, atunci o să ai parte de-o lectură interesantă. Și poate o să și simți ceva. Pentru mine din punct de vedere al emoțiilor și atașamentului față de personaje, Ascensiunea a fost ca o mâncare fără gust: a arătat bine, mirosul a fost îmbietor, a fost gătită corect, însă eu am gustat nimic. Aș putea spune că nu e un lucru important, dar dacă nu-mi pasă de personaje, atunci de ce aș citi povestea asta? Și nu e vina lor, ci a autoarei. Sau a mea.

Personal, nu recomand Ascensiunea pentru că e neapărat fantasy sau pentru că are o hartă, or pentru că e despre pasiuni și scriitura e rapidă, ușoară și te prinde de la primele pagini, căci are acel aer de orice poveste în afară de una fantastică, ci pentru că e o carte bună și poți să-ți pierzi câteva ore sau o zi, două cu ea. O să găsești în Ascensiunea dorința de răzbunare, familie, prietenie, iubire, nesiguranță, vise, o mulțime de lacrimi, căci oamenii ăștia și mai ales femeile, plâng apoape la orice moment emoționant, tensionat, fericit, trist, etc (ceea ce pe mine mă face o insensibilă, căci mi s-a luat la un moment dat să văd cuvântul lacrimă sau plânset pe pagină și da, în 460 de pagini tot apare), dar în același timp are și curaj, multă mâncare, rochii, bătălii, intrigi și politică, strategii, muzică, oameni cărora vrei să le rupi gâtul (care te enervează poate mai ca ăia ce plâng). 

Și da, are un final fantastic, cu bune și cu rele, care a lăsat destule uși deschise pentru următorul volum, pe care aștept să-l citesc. 

Pentru mine a fost o lectură ușoară și relaxantă, mă bucur c-am citit-o și chiar m-am distrat. Aș vrea să pot să vizitez măcar câteva din locurile din carte, însă pe timp de pace. Nu prea le-aș avea cu călăritul, dar cred că m-aș descurca bine cu sabia sau cu arcul. Așa cum și personajele, fie femei sau bărbați, știu să o facă; atunci când nu-și exersează pasiunile, nu mănâncă, nu-și scriu scrisori interminabile sau nu plâng. Glumesc. Ascensiunea e mai mult de atât. Te las să descoperi! :)

RECENZIE - Râurile din Londra (Peter Grant #1) de Ben Aaronovitch

Descriere:

Ofițerul stagiar Peter Grant visează să ajungă detectiv al Poliției Metropolitane din Londra. Păcat că superiorii lui au de gând să îl repartizeze Unității de Progresie a Investigațiilor, unde cel mai mare pericol pe care l-ar putea înfrunta este să se aleagă cu o tăietură de la hârtiile birocrației moderne. 

Însă perspectivele de carieră și de viață ale lui Peter se schimbă după ce are loc o crimă neobișnuită, iar el intervievează un martor ocular care se întâmplă să fie și fantomă. 

Abilitatea unică a lui Peter de a putea discuta cu ființe trecute prin moarte îl aduce în atenția Inspectorului Thomas Nightingale, care investighează infracțiunile ce implică magia și supranaturalul. 

După ce o serie de crime brutale și stranii cuprinde Londra, Peter, acum ucenic vrăjitor, devine parte a unei lumi în care zeii și zeițele se amestecă printre muritori, iar un spirit teribil și încă nestins al trecutului își dorește să scufunde orașul în haos.

RECENZIE:

 Râurile din Londra e fixul opusul a ceea ce citesc eu, deoarece, deși citesc atât thriller cât și supranatural sau paranormal, nu-mi place să le amestec. Însă am zis că merită să încerc și decât să nu-mi placă și să vreau să fug de ea n-avea ce rău să se întâmple; plus că așa găseam și eu răspuns la întrebările: dar dacă e bună? oare Peter ar fi genul meu de personaj? mi s-ar părea povestea prea trasă de păr? chiar ar fi un thriller bun or e doar o lălăială cu fantome?.  

  

 Nu regret c-am citit-o, însă au fost atât lucruri bune cât și mai puțin bune. N-o să vorbesc despre firul narativ sau relațiile dintre personaje, căci deja descrierea dă prea mult din casă și eu încă vreau ca voi să aveți ce să citiți și să mai descoperiți ceva cu fiecare capitol. Și poate pentru voi chiar vor funcționa întorsăturile de situație sau ritmul în care se întâmplă lucrurile. 

  

 Râurile din Londra, din punctul meu de vedere, a fost un roman lent, cu o scriitură simplă, uneori cu fraze foarte lungi, care combinate cu atmosfera din carte și cu personalitatea și manierismele personajelor, mi-au dat impresia că mă aflu pe-o plajă pustie sau undeva la umbră, departe de toți și toate. De ce? Pentru că, deși se întâmplă foarte multe și numărul de personaje nu e deloc mic, iar autorul nu se zgârcește cu acțiunea și dezvăluirile, totul se mișcă cu viteza unei țestoase. Obișnuită să citesc povești mai rapide mi-a fost destul de greu la început să mă înțeleg cu povestea și durat ceva până ne-am potrivit în pași; dar mă bucur că niciunul din noi n-a renunțat să încerce. 

  

 Un alt lucru ce m-a deranjat, iarăși ceva subiectiv și personal, a fost atitudinea lui Peter legat de femei și chiar toate doamnele și domnișoarele din carte; nu cred c-a existat una care să-i scape. Înțeleg că poate ăsta e stilul autorului sau poate așa e personajul și fac eu mare caz, doar că de fiecare dată am vrut să-l strâng de... gât și să-i spun că nu mi se pare ok. Dacă ați citit știți la ce mă refer, iar dacă nu, atunci eu sper să nu vă enervați. Eu am avut multă răbdare și chiar mi-a fost mai greu să trec peste atitudinea și reacțiile lui, care mă scoteau mereu din atmosfera cărții, decât peste lentoarea scriiturii. 

  

 Lăsând astea la o parte, Râurile din Londra m-a fermecat cu lumea ei supranaturală și cu toți zeii, creaturile, vrăjile și toți oamenii implicați, mai mult sau mai puțin, în tot acest caz și-n viețile personajelor, sau în viața orașului, încercând să supraviețuiască și să își impună punctul de vedere, unii mai pe ascuns, iar alții atât de fățiș, încât uneori te iau pe nepregătite. 

  

 Nu recomand cartea oricui și ați face bine să aveți poftă de o astfel de lectură, altfel o să pățiți ca mine și vă veți întreba dacă voi vă mișcați prea repede or povestea merge mai încet. N-aș considera-o neapărat un thriller și nici o poveste supranaturală, ci e un fel ghiveci, în care autorul a pus de toate, nu prea a nimerit cu cantitățile, dar dacă îi dai o șansă și te obișnuiești cu gustul, s-ar putea să devină nu doar comestibilă, ci și delicioasă.  

   Ah, și încă ceva, fiind primul volum dintr-o serie, și mai ales cu unele pasaje foarte descriptive și lungi, ce uneori mi s-au părut inutile, poate veți avea impresia că nu se întâmplă mare lucru sau nu imediat. Așa am simțit și eu. Doar că, m-am gândit la faptul că autorul trebuia să pună bazele acelei lumi și să prezinte, măcar în linii mari, conflictele, alianțele, câteva personaje cheie etc, așa că l-am iertat. Pentru moment.  

Câteva cărți sau de ce portofelul nu mai vorbește cu mine

Sal'tare! : )

Ce faceți și ce cărți delicioase ați mai descoperit și citit în ultima vreme?

Sau ce cărți v-ați mai cumpărat în ultimul timp, deoarece le-ați prins la un preț bun sau nu v-ați putut călca pe suflet și să le lăsați în magazin? 

Eu am evitat în ultimele luni să mai intru pe site-uri, deși tot primesc e-mail-uri și sms-uri, și ofertele mă trag de ureche peste tot, fiindcă spațiu pe rafturi nu mai am și nici n-am mai apucat să citesc foarte mult din cele pe care le am deja. 

Doar că, dacă rezist eroic împotriva ofertelor online, atunci când intru într-un anticariat sau într-o librărie și cărțile sunt acolo, făcându-mi cu ochiul și dând din mâini să le iau acasă, iar unele îmi arată și că sunt la reducere, cu mult față de prețul original, nu prea pot să dau înapoi. Sau nu cred că vreau. 

Mai ales dacă sunt unele pe care le găsesc foarte greu la reducere, dar și la preț întreg, pentru că nu mai sunt în stoc sau nu le văd eu. 

Plus că, merg pe ideea că oricum le vreau și o să le cumpăr poate la preț întreg, căci vreau să le citesc, așa că de ce să nu le iau acum când sunt și ieftine și nici nu mai plătesc transport sau mă întreb dacă sunt într-o condiție bună sau cum și când ajunge coletul. Nu știu dacă logica mea e una tocmai sănătoasă, mai ales pentru portofel, dar v-aș recomanda să încercați :)).

Însă nu vă mai țin, căci toți vrem să vedem cărțile. Hai odată, femeie! Așa că, iată pe ce-am pus eu mânuțele în câteva excursii pe la două anticariate și o librărie:

De la AnticExLibris:

De la Targul Cartii:

De la anticariat Trored:

Da, știu! Sunt foarte multe cărți polițiste, însă, deși e unul din genurile mele preferate și niciodată nu simt c-am citit destul, e și genul din care, în ultima vreme, am cumpărat foarte puțin și nu mai aveam rezerve :)). Plus că niciodată nu ai destule cărți în genul tău preferat, nu? Și a contat și faptul că le-am prins la prețuri foarte bune, iar unele, din ce-am văzut, nu prea mai sunt în stoc. 

Și... poate data viitoare nu le mai găseam, așa că, am mers pe ideea "le iau acum cât pot și sunt aici". Mi s-a întâmplat nu de puține ori să nu cumpăr ceva și chiar ziua următoare să revin și să nu mai fie acolo.

Spuneți-mi dacă ați citit vreuna din ele și cum vi s-a părut sau dacă sunteți interesați de vreun titlu! : ) 

Până data viitoare, mă duc să încerc să le găsesc un loc și o să m-apuc de citit cât mai curând. Posibil să revin și cu recenzii. Vom vedeam.

Toate cele bune, lectură plăcută și să găsiți fix cărțile pe care vi le doriți la cele mai bune prețuri!  ❤️ 

RECENZIE - Revertis de Laura Nureldin

Descriere:

Lauren B. Callis și-a petrecut toată viața fugind de propriul trecut. Asta a făcut în ultimele secole. 

Este o femeie frumoasă, un organizator de evenimente extrem de căutat în New York și vampir. 

Speră ca Nemesis-ul ei să nu o găsească niciodată. 

Dar, când ești nemuritor, „niciodată” înseamnă foarte mult timp.

RECENZIE:

Am început Revertis într-o pauză la muncă și ea m-a terminat pe mine în drum spre casă, în timp ce ploaia izbea în geam și lumea fugea cu umbrelele, încercând să se ascundă de apa aia parcă era acid. Bine, că nici cei din mașină nu păreau mai vii. În fine, revenind.

Revertis e o carte cuprinzătoare și totuși scurtă, ceea ce m-a bucurat și m-a făcut să vreau să mușc din ea în același timp. Mi-a plăcut ritmul alert și felul în care trecutul și prezentul s-au îmbinat, vocile personajelor au fost extrem de ușor de urmărit și replicile lor uneori chiar m-au făcut să râd, am admirat dorința Laurei de-a oferi cât mai multe răspunsuri personajelor legate de vrăjitoare și vampiri, și-n același timp oferindu-le cititorilor poate și mai multe informații, și mi-a plăcut cum n-au existat personaje bune sau rele, ci doar ființe ce știu că vor ceva și fac orice să-l aibă. 

Au fost și câteva lucruri ce nu m-au încântat, dar vorbim de ele puțin mai încolo. Sau, hai mai bine acum, ca să încheiem într-o notă veselă și să bem ceva; sânge, alcool, ce-ți poftește inima. Dacă ai una. 

Pentru gustul meu, Revertis a fost o carte prea scurtă pentru tot ce și-a propus să facă și pentru povestea pe care a vrut să o spună și, nu de puține ori am avut impresia că totul se mișcă prea repede, nici n-apucam să conștientizăm o întorsătură de situație sau să ingerăm o informație că deja autoarea și personajele se grăbeau spre următorul punct de parcă am fi avut vreun tren de prins. 

Mai ales a doua parte a romanului mi s-a părut grăbită și parcă întregul conflict s-a rezolvat prea ușor și repede, ceea ce m-a făcut să cred că or dușmanul era slab pregătit sau prea încrezător de n-a luat tot în calcul (și s-a dus așa pe fund la vale) or ceilalți au fost așa buni și doar că n-au pocnit din degete ca să-l bată. Nu m-așteptam la o bătălie îndelungată, însă ținând cont că toată cartea am așteptat pentru acel punct și apoi s-a întâmplat tot în mai puțin de câteva paragrafe, a căror scriitură m-a dus cu gândul mai mult la un film, mi s-a părut prea ușor și simplu.

Un alt pitic ce l-am avut de când am început cartea și nu m-a lăsat nici după ce-am terminat-o, chiar și acum îmi urlă în creier, a fost că descrierile n-au fost descriptive. Știu, poate n-are sens ce zic, dar dacă ai citit cartea poate mă înțelegi. Nu m-a încântat faptul că autorul și personajele s-au folosit de vorbe să spună descrierile și nu să le arate și noi să le vedem prin ochii lor. Adică una e să-mi spui "S-a uitat pe fereastra deschisă și-n aerul nopții a văzut New York-ul scăldat în lumini și umbre.", iar alta e să-mi descrii această imagine și eu să o construiesc în capul meu. Sau în loc să-mi descrii cum arată o cameră sau o locație, ca să văd și eu personajele undeva și să nu-mi imaginez că vorbesc într-o cameră albă, în care există "mobilă scumpă, o masă rotundă și niște rafturi pline de cărți învelite în piele". 

Poate e ceva personal și recunosc că nu-s fan al acestui tip de descriere, iar vouă o să vă placă, ceea ce m-ar bucura.

Despre cum Laura Nureldin a decis să înfățișeze vampirii în volum nu o să vorbesc, ci vă las pe voi să descoperiți și să-i cunoașteți, căci va fi o adevărată plăcere pentru ei, dar și pentru voi; însă aș putea să zic că așteptam un pic mai mult de la dânșii, țînând cont să au o vârstă și ideile lor despre oameni nu-s chiar pașnice. Doar că, dacă ajungi să-i cunoști mai bine par să fie chiar opusul. Or poate i-am prins noi în zilele lor bune, cum au fost majoritatea capitolelor, și-n rest sunt altfel. Dar pe acest punct n-o să insist, căci e ceva ce ține de gust (ha, v-ați prins, gust?) și chit că n-au fost fix cum voiam eu, tot mi s-au părut simpatici. 

Am citit Revertis în câteva ore și m-am simțit tare bine, că și cum aș fi stat la povești cu un prieten vechi pentru ore întregi și aș fi vrut să nu se mai termine, deși rămăsesem fără voce amândoi. Personal, n-am citit cartea fiindcă e cu și despre vampiri, ci am citit-o pentru că-mi place stilul Laurei și-am dorit să văd cum jonglează ea cu o asemenea idee și, mai ales, cât poate să îndese în nici trei 

sute de pagini. 

În Revertis, ca și-n celelalte cărți ale ei, am regăsit aceeași prospețime și amalgam de culori, gusturi și voci, sarcasm și vârtej de emoții, căci personajele trec foarte simplu de la o extremă la alta (ceea ce mie mi s-a părut uneori ușor exagerat și nu mi-a venit să-i bat pe umăr sau ceva), și citisem jumătate de carte înainte să mă gândesc dacă are gust bun or ba. Ceea ce-a fost un avantaj și un dezavantaj.

Recomand Revertis? De ce nu? Depinde de tine acum pentru ce-o vei citi. Eu am citit-o ca să văd cum mai sunt vampirii în zilele noastre și mai ales scriși de-o autoare de la care aveam niște așteptări și, pot spune că n-am fost dezamăgită. Poate tu o vei citi pentru povestea de iubire din ea și toată intriga și emoțiile, fuga și ascunzișul, oare pe cine va alege, care o iubește mai mult și oare care din ei e așa cum pretinde. Pe mine toată "iubirea" din carte m-a dus cu gândul la multe alte cărți, serii și seriale cu vampiri sau ființe supranaturale, lucru ce m-a bucurat, căci am avut parte de aceeași plăcere, dar în același timp am avut impresia că recitesc sau revăd ceva, și nu c-aș consuma un "produs" proaspăt. Or poate cauți ceva ușor, rapid și care să aibă și o doză de acțiune și suspans, la care se mai adaugă un dialog bine scris și presărat cu sarcasm.

 Orice-ai căuta eu zic să te oprești la Revertis și să încerci măcar un capitol. Ce e de pierdut?

RECENZIE - Ghid de vicii și virtuți pentru gentlemeni de Mackenzi Lee

Descriere:

Henry „Monty” Montague a primit o educație aleasă, în speranța că va deveni un gentleman perfect. Tânărul este însă un spirit neîmblânzit, pe care nici șederile în cele mai distinse școli din Anglia, nici pedepsele aplicate cu încrâncenare de severul său tata nu reușesc să îl lecuiască de pasiunea pentru jocurile de noroc, băutură și idilele cu bărbați și femei deopotrivă. 

Pornit în Marele Tur al Continentului, împreună cu cicălitoarea, dar inteligenta lui soră mai mică, Felicity, și avându-l alături pe cel mai bun prieten al său, Percy, de care e îndrăgostit până peste cap, Monty şi-a propus să dea uitării toate constrângerile și să se distreze cum nu a mai făcut-o vreodată. 

Când însă dă dovadă de nesăbuință și își însușește un obiect misterios de la curtea regală franceză, călătoria de plăcere se transformă într-o aventură în toată regula, din care nu lipsesc tâlharii la drumul mare, pirații, secretele alchimice și întâmplările romantice.

RECENZIE:

Deși am terminat de citit cartea aseară, am preferat să las recenzia pe azi, și să n-o scriu așa cum fac de obicei, adică imediat ce-mi adun gândurile, cam la zece minute sau o oră după ce-am închis-o și am pus-o înapoi pe raft. Și-am ales să fac asta fiindcă personajele nu voiau să tacă și deși trecusem și de nota autoarei ele tot vorbeau. 

Mi se întâmplă ca unele personaje să-mi rămână în minte și să le aud vocea, după ce-am încheiat o carte, atunci când povestea mi-a plăcut foarte mult și m-am simțit tare aproape de ele, sau când mintea mea încă se hotărăște dacă le-a plăcut până la final or le-a găsit și bube în vorbă și-n faptă, iar acum trebuie să le sortăm și să le punem în balanță. În cazul Ghid de vicii și virtuți pentru gentlemeni s-au întâmplat amândouă, ceea ce a făcut totul și mai simplu.

Comparativ cu alte cărți, am perceput personajele și povestea ca două chestii diferite și ambele mi-au plăcut pentru unele puncte și mi-au displăcut pentru altele; sau mai bine zis, în unele momente, eu față de autoare aș fi procedat altfel sau m-aș fi concentrat mai mult pe x și nu pe y. Însă, e o părere foarte subiectivă și poate voi când veți citi cartea, sau dacă ați citit-o deja, nu veți avea această problemă sau o veți iubi din cap până-n picioare.

Legat de poveste. Recunosc că n-am citit descrierea înainte și, în afară de marele tur și că Monty are/n-are ceva mai mult de prietenie pentru Percy nu știam ce se găsește în carte; ceea ce a fost și bine și rău. 

Bine, pentru că am fost surprinsă de întorsăturile de situație, pe care le-aș fi văzut poate, unele, de la o poștă dacă aș fi citit descrierea (căci zice cam multe) și rău, deoarece unele întorsături n-au fost controlate cum ar fi avut sens în capul meu, ci autoarea a ales să meargă pe drumul "e mai nebunesc așa și ireal, deci spectaculos și oamenii vor asta, și nu neapărat logică și realism".

Ceea ce pentru mine a mers până la un punct, căci da, e ficțiune, însă apoi am avut impresia că s-a procedat așa doar pentru că era mai ușor; atât pentru autoare să scrie povestea și să iasă din situații complicate și, poate, imposibile, dar și pentru poveste, că să rămână într-un ritm susținut și să mențînă interesul cititorilor avizi de twist after twist.

Personajele au fost fix cum m-așteptam și chit că nu intru în detalii, căci nu vreau să stric povestea pentru voi, pot spune că autoarea a reușit să le creioneze într-un mod viu și realist, făcându-i nu doar să-și înfrunte temerile și să se (re)descopere, dar și să facă greșeli, să fugă și să plângă, să mintă și să-și asume consecințele, să fie egoiști și să fie blânzi, să se arunce cu capul înainte sau să fie blocați, ore sau zile în șir, din oboseală, neputință, durere, nesiguranță sau pentru că nu știau dacă vor un lucru sau o relație cu o persoană doar pentru că sună și arată bine, sau pentru simplul fapt că e o chimie acolo.

Sincer, deși am empatizat cu personajele, în special cu Felicity, Monty și Percy, niciunul din ei nu e preferatul meu și n-aș spune că unul e mai bun ca celălalt. Toți au avut momente bune și unele proaste, altele chiar foarte proaste, și nu de puține ori acțiunile lor mi s-au părut copilărești sau unele certuri și îndepărtări au ținut prea mult sau au fost puse acolo doar ca să mai lungească plotul și tensiunea. 
Însă, am tot stat și m-am gândit, legat de faptul cum uneori nu știau deloc cum să se poarte sau să fie responsabili, și mi-am zis că tocmai, pentru că provin dintr-o anumită clasă socială, asta e modul în care sunt în stare să fie și altul nu cunosc. Pe parcursul turului și chiar după, se schimbă mult, în bine sau nu, și se vede c-au mai lăsat anumite obiceiuri în urmă sau și-au dat seama că tocmai acele obiceiuri îi fac să fie ei înșiși și mai bine merg cu ele-n bat până-n pânzele albe, decât să renunțe la ele, indiferent de consecințe.

Mă bucur c-am citit cartea și sincer v-aș recomanda s-o citiți, dacă n-ați făcut-o deja sau dacă nici măcar nu vă gândiți să o cumpărați. Pentru că nu-i vorba în Ghid de vicii și virtuți pentru gentlemeni de marele tur în special sau de niște adolescenți ce vor să aibă toată lumea la picioare și să se distreze fără să existe consecințe sau vor ca adulții să-i lase în pace, ci e vorba de viață așa cum e ea, e vorba de orgoliu, ceva ce toți avem, și uneori ar fi bine s-avem mai puțin sau să-l folosim fix când trebuie și nu când vrem doar să-i dăm cuiva peste ochi sau să fim noi moț într-o situație.
 E despre a-ți găși curajul să faci ceva sau să-i spui cuiva ceva sau lumii, ceva ce nici ție n-ai curaj să-ți șoptești măcar. E vorba despre consecințe, despre câștig și despre pierdere, despre ce înseamnă ele și despre ce-i mai important: banii, faimă, viața cu părțile ei moi și cu cele murdare, familie, prieteni, tu. E vorba despre ce se întâmplă dacă tu vrei ceva cu cineva și acea persoană nu vrea, despre limitele ce-ar trebui să existe.

Ghid de vicii și virtuți pentru gentlemeni e o carte, de fapt, e o viață, pe care o poți citi la plajă, la munte sau acasă sub pătură, însă mintea ta trebuie să fie acolo. Da, e o lectură ușoară fiindcă se citește rapid și stilul e fluid și delicios, dar ca o băutură, indiferent ce gust bun are, temele ce-s discutate în ea și toată încărcătura aia emoțională, o să te lovească precum alcoolul ăla ce-și face efectul abia după al patrulea pahar. 
Așa că, citește încet, când vrei să te relaxezi și totuși să nu stai ca o clătită gata s-ațipești, și acordă-i poveștii, și personajelor, atenția de care au nevoie; pentru și ei o să-ți dea mai mult decât atenție. Și prin toate culorilea alea și tonul jucăuș, uneori scufundat și umplut cu lacrimi, o să vezi că există și părți mai grele sau mai întunecate. Până la urmă în orice teanc de mătăsuri se regăsește și un pumnal, sau oi fi citit eu prea mult.

Ți-aș recomanda să te decizi repede, totuși, dacă vrei să citești asta sau nu. Niciunul din personaje nu mi-a părut a avea prea multă răbdare neapărat. Și poate pleacă fără tine. 

RECENZIE - Grădina cu Fluturi de Dot Hutchison

Descriere:

Lângă un conac impresionant se află o grădină.

În această grădină cresc flori luxuriante, arbori seculari și… o colecție de prețioși fluturi: tinere femei care au fost răpite și atent tatuate pentru a semăna cu noile lor nume date. Supraveghetor este Grădinarul, un bărbat aspru, delirant și întunecat, obsedat cu capturarea și păstrarea specimenelor sale atât de prețioase.

Atunci când este descoperită grădina, o supraviețuitoare este adusă pentru interogatoriu. Agenții FBI Victor Hanoverian și Brandon Eddison sunt însărcinați cu descurcarea ițelor unuia dintre cele mai lugubre cazuri din întreaga lor carieră. Însă fata, cunoscută doar sub numele de Maya, este ea însăși un puzzle care trebuie descifrat.

Pe măsură ce povestea ei avansează, aruncând lumină asupra vieții în Grădina cu Fluturi, Maya dezvăluie vechi dușmănii, noi izbăviri și faptele tulburătoare ale unui bărbat care nu pregetă cu nimic în a-și proteja propria sa versiune asupra frumuseții. Iar cu cât mai multe detalii ies la suprafață prin povestea fetei, cu atât mai mult agenții se gândesc la ce încă oare le mai ascunde ea…

RECENZIE:

Am citit cartea și-aș putea scrie recenzia foarte ușor, deoarece mi-am notat în minte toate gândurile și impresiile, doar că acum încerc să mă gândesc dacă mă voi referi la carte doar ca ficțiune pură sau și la tot ce m-a făcut să simt, imaginându-mi că aici, undeva, pe pământul ăsta, cineva chiar face asta, poate puțin diferit, dar tot asta, și că oricine ar ajunge foarte simplu victimă sau grădinar. Probabil și inevitabil voi vorbi de amândouă.

Grădina cu Fluturi e un roman relativ scurt și m-am mințit singură când am spus că-l termin într-o zi. Timp am avut, dar am vrut să savurez povestea și, mai ales, să oftez și să mă gândesc la ce citeam; pentru mine era ficțiune și ceva ce se încheia în câteva zeci de pagini, dar de la primele pagini și până după final m-a prins gândul că aceasta a fost, este sau va fi viață cuiva. Căci oricât de fantezist sună, dacă înlături ideea de fluture sau grădina, restul e comun, e atât de viu, și personajele indiferente sau cărora nu le pasă de situația grea doar pentru că ei nu-s în ea, sunt toți oamenii care ignoră astfel de situații sau oricare din noi. Or poate suntem cei care, deși cuprinși de furie și teamă, vrem să facem ceva, dar avem nevoie de-un pic de noroc și un șut în fund.

Lăsând gândurile mele negre în pace și revenind la poveste, pot să spun că Hutchison a știut de la început pe ce să pună accentul, cum să se folosească de personaje și de decorul creat ca să construiască o fundație solidă care să-l susțină pe cititor în fuga lui după final și după răspunsuri, dar și, la fel de bine, cum să mânuiască aceleași instrumente ca să evite întrebările directe. Personal, am avut destule întrebări, mai ales în ultimul sfert al cărții, ce-au rămas fără răspuns și cumva m-am simțit atât înșelată cât și surprinsă. Hutchison n-a zis vreodată că voi știi tot la final și nici că toți vor primi ce merită, doar că după câte s-au întâmplat în carte mă gândesc că măcar atât meritam și eu, cât și personajele.

Dacă recomand Grădina cu Fluturi pentru atmosfera creată, pentru ideile și întrebările ce ți le strecoară în minte, pentru personajele atât de multe și diverse, pe care le-ai știi și cu ochii închiși, pentru scriitura simplistă și pentru tușele dure de suspans, acțiune, violență de orice fel, n-o recomand pentru final și pentru faptul că promite uneori mai mult decât oferă. Nu așteptam ceva nemaintalnit și dacă ați citit poate știți la ce mă refer sau poate nu, însă autoarea știe mai bine.

Grădina cu Fluturi nu e o carte pentru oricine și nu o poți citi oricând; acum depinde și ce citești de obicei, însă nu subestima povestea și cel mai bine e să n-ai așteptări și să nu încerci să aplici concepte ca bun, rău, adevăr, minciună, etc, nimănui și la nimic. Grădina e-un loc unde afară nu există sub nicio formă. 

Aveți grijă în cine vă încredeți și pe unde umblați prin grădină, citiți cu drag și poate cu un pic de teamă sau cu neînfricare, și până una alta eu mă duc să caut volumul doi. Sunt sigură că am nevoie de mai multe răspunsuri.

Ah, și încă ceva, dacă sperați să găsiți în carte personaje care să vă dea bătăi de cap sau care să vă pună la îndoială valorile sau caracterul, atunci ați nimerit bine. Dacă sunteți în căutarea unei povești mai speciale, plină cu tot felul de emoții, nefiltrate și-n doze mari, atunci ați venit unde trebuie. 

Relații nepotrivite sau legături ce vă dau dureri de cap? Realitate crudă? O fantezie ce pare atât de ireală că și fantasticul e o a două realitate? Ai impresia că povestea se întâmplă chiar acum undeva lângă tine? Te regăsești în vreun personaj și nu știi cum să reacționezi sau dimpotrivă? Bifat, bifat, bifat, și oho, ești un om norocos. Începem?

RECENZIE - Codul lui Zoran de Corina Ozon

Descriere:

Dacă anii ar putea fugi înapoi, să înghită zilele, care să desfășoare orele în minute, despicate în secunde, și dacă toate ar putea povesti, s-ar opri acolo, în apartamentul lui de la etajul șapte, unde nevastă-sa trebăluia prin bucătărie, iar aromele de mâncare gătită șerpuiau până în camera unde se auzea pe fundal televizorul. Pe covor erau împrăștiate piese de lego. Îl ajuta pe băiat să facă un oraș. O proiecție a orașului-junglă în care a rătăcit după aceea pe străzi ani la rând, o premoniție despre orașul-iad care l-a înghițit făcându-l captiv ca într-o închisoare. Orașul bolnav, plin de oameni care se târau, păduchioși, zdrențuiți, printre oameni grăbiți și pasivi. Orașul care nu l-a lăsat să moară când dormea ca un animal pe gurile aburinde de canal, iarna, dar nici nu l-a iubit când era lovit în coaste în timp ce dormea prin scara vreunui bloc. Orașul care a asistat la căderea lui pe scara valorilor umane, de la inginer electronist la stadiul de cerșetor, lovit, scuipat și alungat. Orașul-balenă, în burta căreia a găsit adăpost, a fost despăduchiat și a dormit la căldură, pe un pat. Orașul din care, dacă ar putea, ar fi ieșit demult; dar n-a avut destul curaj.

Dacă ar vrea să uite ceva din viață, ar fi atât de multe, încât i-ar trebui vagoane pentru spațiul de arhivare. Vagoane de durere, umilință, bătăi, insulte, vagoane de jeg, mizerie și duhoare. Erau prea multe trăiri, nu putea fi acela sfârșitul!

RECENZIE:

Vreau să dau Codul lui Zoran în judecată și îmi doresc să-și petreacă zilele și nopțile citită și răscitită până n-o să mai poată sta în picioare. De ce? Pentru că toată ziua m-a urmărit, de când am luat-o dimineață la muncă, m-a tras de mânecă în pauze și nu m-a lăsat până nu citeam din ea, m-a hărțuit prezentându-mi tot felul de personaje vii și dureros de reale, iar în drum spre casă, în autobuz și în tramvai, mi s-a pus în față și m-a forțat să devorez ultimul sfert din ea. Nu vi se pare crud? 

Așa zic și eu. Adică, îndrăznește ea, carte ce pare așa delicată, să mă priveze de uitatul pe pereți și mâncatul de prăjitură, în timp ce mă gândesc ce-aș putea să văd când ajung acasă sau în ce poziție să dorm. Totuși, nu vă îngrijorați, prăjitura am împărțit-o frățește! : )

Vorbind acum la modul serios, nu așteptam deloc ca Codul lui Zoran să mă prindă atât de mult și s-o citesc într-o zi, prin pauzele la muncă și-n drumul spre și dinspre casă. 

Un roman ce a început greu pentru mine și care m-a făcut rar să simt, căci așa se întâmplă când personajele și cititorul sunt năsimțiți rău, însă, care a știut cum să mă ia și să mă învârtă pe degete până am ajuns să ne placem reciproc, tare mult. Și-a dat Zoran seama că nu le am eu cu viețile oamenilor și că emoțiile nu mă tentează, așa c-a scos frumușel la înaintare un mister bine gătit, o mulțime de indicii și ghicitori, o intrigă delicioasă și rumenă, o doză mare și rece de realitate, cât mai neagră și mai sărată posibil, o mână de legături între personaje ce are un gust ciudat și durează ceva până știi cum s-o mănânci, și, nu în cele din urmă, un final care să mă facă să-mi mușc buzele și să țip în pumni. (Da, Corina, te văd! Și știi foarte bine ce-ai făcut!)

Codul lui Zoran e o poveste care or îți place de la început, din toate punctele de vedere or, treptat, începe să-ți intre în suflet și până la final sunteți prieteni buni. Poate te farmecă personajele sau acțiunea sau misterul, poate o să-ți placă limbajul scurt, direct și servit doar în tușe groase și precise, or vrei să vezi cum e să trăiești altfel, poate ai vrea să schimbi un pic locul cu vreun personaj și să-ți imaginezi, în timp ce-ți scufunzi mai bine fundul în fotoliul moale, cum ar fi să trăiești ca el; zi de zi. De vrut ai vrea, dar poți? 

Codul lui Zoran mi-a plăcut și a crescut în ochii mei cu fiecare capitol, deși am avut noi și destule ciocniri, căci i-am reproșat numărul mic de pagini, acel final, felul în care și-a tratat personajele, modul în care mi-a rânjit continuu, de undeva de sus, și îmi spunea să deschid ochii. Și i-am deschis, chit că nu mi-a plăcut. Fiindcă, dând deoparte aerul fantezist al conspirațiilor și misterului și codurilor, romanul e despre oameni, despre viața ce e mai ușoară și mai lipsită de pretenții decât am vrea să credem (căci ea nu dă doi bani c-am ajunge într-o situație neplăcută sau că ne scăldăm în propriul noroi) și despre cum oamenii ăștia și viața își pun cenușă în cap, reciproc, repetat și fără pic de milă. 

Așa că pune-ți ochelarii ăia cu lentile colorate și hai, la o lectură! Măcar așa o să vezi roz sau verde cu sclipici tot rahatul... pardon, raiul, în care o să calci.

P.S.: nu dăm banii înapoi pe bilete și nu ne asumăm dacă, după ce-o terminați de citit, veți vrea să fugiți în lume. Sau să faceți un duș lung. Or să vă îmbrățișați casa și lumea de lângă voi. Sau să beți ceva. Sau... orice.

RECENZIE - Sinuciderea Ielelor de Ana Mănescu

Și dacă destinul său era tocmai cel de care încercase să fugă? Și dacă nu avea, de fapt, de ales?

Descriere:

"Ana Mănescu nu scrie pentru oricine, fiindcă în cuvintele ei nu sunt povești despre simpla devenire a omului, ci mai mult despre zbuciumul sufletesc pe care preferăm să nu îl vedem. Poveștile Anei nu sunt despre ce e urât în viața noastră, ci despre negura care ne face deosebiți. Scriitura Anei expune o lume pe care deseori evităm să o explorăm, o lume în care lucrurile sunt cu susul în jos și nimeni nu are o problemă cu asta.

După ce a experimentat cu o realitate acută în romanele „alter.ego.” și „Stresul dintre orgasme” și a făcut câțiva pași în lumea fantasticului prin volumul de proză scurtă „Quasar”, Ana Mănescu trece de-a binelea granița fantasticului cu noul său volum de povestiri, „Sinuciderea Ielelor”. Incluzând teme și motive populare, precum și personaje familiare din basmele copilăriei noastre, „Sinuciderea Ielelor” cuprinde un univers matur construit, plin de emoții și răsturnări neașteptate de situație."

(Ana-Maria Anghelescu)

RECENZIE:

Sinuciderea Ielelor s-a dovedit a fi un amalgam de poveșți pe care nu știam că trebuie să le citesc, însă după ce-am ajuns la ultima frază a fiecărei povești bucățile știau singure unde să se așeze în sufletul meu. Citind cartea asta subțire și scurtă simt că am recitit poveștile pe care le iubeam în copilărie și-n același timp c-am citit acum unele, niște variante îmbunătățite, care satisfac toate pretențiile mele și umplu acele goluri de mai mult: mai multă acțiune, mai multă ironie, mai mult sânge, mai mult dor, mai mult rău, mai mult bine, mai mult ceva bun. 

Volumul de față e unul pe care-l citești în pauze la muncă, deoarece vrei să fugi de realitate și responsabilități măcar pentru zece minute, e cartea ce-o scoți din geantă imediat ce prinzi un loc liber în autobuz sau tramvai, pentru că te mănâncă degetele și creierul, căci te-ai oprit fix când era mai interesant (adică oriunde) și vrei să știi. Sinuciderea Ielelor e un puzzle pe care-l faci din orice poziție și, deși n-am încercat, cred că oricum ai citi poveștile tot ar suna bine și s-ar așeza cum trebuie, mulându-se pe gândurile și pe plăcerea ta. 

Sinuciderea Ielelor nu e un fantasy încâlcit, dar nici o poveste clasică cu zâne, sau mie nu mi s-a părut, ci e o carte vie, care după ce-ai deschis-o, dându-i așa prietenesc un ghiont, face ochi și gură și zâmbește așa ștrengar să te dai mai aproape, căci, ohoo, câte are să-ți spună; știe ea niște bârfe bune și niște povești de-o să te lingi pe degete. Și chit că le-ai păstra doar pentru tine după ce-ai terminat de ascultat, fiindcă sunt de păstrat și parcă nu te-ar lasă sufletul egoist să dai mai departe, îți incolțește un gând în minte, ceva rău și tentant: oare câți prieteni poți strânge că să vină și ei în cercul vostru? De ce să dansezi doar tu, nu? 

N-o să-ți zic de ce mi-a plăcut sau de ce aș fi vrut să fie mult mai multe pagini (deși niciun număr n-ar fi fost de ajuns), însă o să-ți spun că pe cât de inocentă și prietenoasă pare cartea asta, pe atât de fermecătoare și înfometată e. Adică orice carte vrea prieteni noi, nu? Partea cu mâncatul... împreună, discutați pe parcurs. 

Lăsând gluma la o parte, sincer mi-a plăcut Sinuciderea Ielelor și aș mai citit-o o dată, poate de mai multe ori. Cumva m-a făcut să mă gândesc, într-o zi extrem de caldă și sufocantă de București, la răcoarea unei păduri când frunzișul e atât de des că nu-și vezi degetele prin iarbă, la o cană cu apă rece ce-o bei imediat ce e scoasă din fântână și lași picăturile să-ți curgă pe bărbie și-n sân, la serile  parfumate de vară când stăteai pe-un scaun și te îndopai cu cireșe, cât așteptai să se strângă toți și să stați la povești până noaptea târziu. Sinuciderea Ielelor ți-aduce aminte de copilărie, te face să te gandești la bătrânețe, la moarte, la speranțe și ghinion, la râsete cu lacrimi și la plâns adânc, la săruturi smulse și la disperare. În mod ciudat te poți gândi și la mâncare delicioasă sau la plante carnivore, și să știi, că nici animalele cu blănița moale sau colți enormi nu-s excluse. 

Recomand cartea tuturor celor care vor ceva ușor, proaspăt și plin de emoții, celor care caută suspans în toate formele lui, cititorilor care vor acțiune și mister, dar și celor ce vor povești despre familie, prietenie și învățat din propriile greșeli. Sinuciderea Ielelor are ceva pentru fiecare și ține doar de voi să găsiți ce vă place. Iar dacă le dați o șansă au iele grijă de voi. 


P.S.: dacă recenzia ți se pare cam întortocheată, ai dreptate așa e, însă, să știi, că eu încă nu m-am întors complet din carte. Momentan mai sunt cu un sfert de cap în ea și stau la negocieri cu ielele să vedem dacă măcar în vacanță mă mai primesc.