RECENZIE - Un băiat numit Crăciun de Matt Haig

Descriere:

Un băiat numit Crăciun este cartea cea mai frumoasă pe care-ți poți dori s-o citești de sărbători. Are de toate: zăpadă, aventuri, magie, umor, reni, turtă dulce, elfi, spiriduși și un băiat pe nume Nikolas căruia nu-i e teamă să creadă în magie.

Frumos întrețesută printre rânduri, lecția pe care o învață Nikolas și, odată cu el, copiii de toate vârstele care citesc cartea, este că adevărată magie a Crăciunului este magia dăruirii, un dar de care ne putem bucura cu toții.

Plină de înțelepciune și umor, Un băiat numit Crăciun, este deja un clasic în devenire, o poveste neobișnuită și incitantă, scrisă de autorul de succes Matt Haig și minunat ilustrată de Chris Mould.

RECENZIE: 

Bine ați venit la recenzia zilei! Azi vom învăța cum să transformăm un cititor fericit, sau măcar unul realist, într-unul fărâmicios, care plânge, râde, țopăie și se sufocă în același timp. Avem nevoie doar de-un cititor, un loc comod, câteva ore libere și o carte; pentru carte am ales să folosim Un băiat numit Crăciun. Se iau cititorul și cartea, se așează într-un loc comod, li se oferă câteva ore împreună, se mai verifică din când în când, să vedem dacă se înțeleg și se amestecă bine, iar la final, când cititorul a dat ultima pagină, se scot cei doi și li se oferă, împreună sau separat, o îmbrățișare lungă și câteva vedre cu apă. Să rămână fragezi, să nu-și piardă forma și, desigur, să nu se dezhidrateze.

Lăsând puțin gluma la o parte, da, am citit Un băiat numit Crăciun și nu știam în ce mă bag. Am tot auzit de carte, știam că are ilustrații minunate dinainte să le văd, știam că-mi va plăcea povestea, stilul, că Nikolas va fi un prieten de nădejde și că ne vom înțelege, eram conștientă că o voi citi fără să respir sau să iau pauze. Voiam s-o devorez și s-o strâng tare, tare la piept, iar apoi să le dau prietenilor cu ea în cap, ca s-o citească, sau să le bat în ușă sau în geam *deși nu știu dacă mă pot urca, dar rezolv* până aveau să mă bage în seamă. Doar că mi-a plăcut și mai tare și nici n-ajunsesem la jumătatea poveștii, că eu deja m-apucasem să-mi cicălesc prietenii și familia să o citească. Totuși, am fost pașnică, să știți!

Un băiat numit Crăciun e considerată de mulți o carte pentru copilași și una doar pentru Crăciun, însă eu zic că poate fi citită oricând, oricum, oriunde și la orice vârstă. Mă și văd recitînd-o când afară sunt 40 de grade și mi se lipește fundul de bancă sau în timp ce mă îndop cu cozonac ca un hârciog, de Paște, băgând în mine până crap. Nu înainte de a termina cartea, desigur. Acum nu știu dacă atunci când o să am obrajii ca un harciog și mă voi chinui să respir, și-mi vor curge lacrimile, astea vor fi de la faptul că bag în mine ca un nesătul sau pentru că romanul mă amețește ca o comedie colorată și mă scutură bine, ca pe-o șosetă roșie plină cu bomboane, încercând să vadă dacă nu mai cade ceva din mine.

Spuneam că Un băiat numit Crăciun poate fi citit la orice vârstă și de oricine, și cam așa e. După ce-am terminat eu cartea m-am trezit povestindu-i fratelui meu, care m-a privit sceptic, pentru că de obicei nu mă entuziazmez așa pentr-o carte de Crăciun *știe că sunt un fel de Grinch mov, văr îndepărtat al celui verde*, apoi a răsfoit-o și a văzut că are ilustrații. A citit o pagină, două, iar apoi mai că m-a dat afară, căci voia omul să citească în liniște. După câteva ore, în timp ce eu încercam să nu mai fiu hârciog și să mănânc civilizat, l-am auzit vorbindu-i tatei de ce-a citit el. Să-l convingi pe tata să citească așa ceva e ca și cum m-ar convinge pe mine cineva acum să citesc manualele de construcție ale unei rachete. Mă, sună interesant, dar parcă nu prea... treacă meargă, hai o pagină, o ilustrație și bam! 

M-am simțit puțîn ciudat când tata a venit la mine să-mi înapoieze cartea și zâmbea de parcă îl văzuse pe Moș Crăciun, ascuns după canapea, când avea patru ani, însă în același timp părea trist. Damn, dacă știam că pot cuceri lumea doar cu o carte începeam de mult. Și la cum am văzut doi oameni diferiți țînând cartea asta în brațe, râzând, plângând și apoi vorbind despre ea, nu cred că mă voi opri. Asta până încep să citesc volumul următor și pregățiți-vă de al patrulea război mondial. 

Nu vă pot spune despre firul narativ sau despre personaje, căci aș da atâtea din casă și mi s-ar rupe sufletul. Un băiat numit Crăciun e o carte de citit, de iubit, de simțit, de zâmbit în pagini, de ținut în brațe, de terminat, și apoi de dat mai departe. Presimt că se epuizează stocul numai dacă m-apuc eu să cumpăr pentru toți cunoscuții și mătușile din neam. Plus că e atât de versatilă! O puteți citi singuri, cu un copil alături, cu trei copilași, puteți să-i citiți și pisicii, câinelui, bunicului sau vărului grinchios, poate-și revine. Merge cu cozonac, cu ceva sărat, poate mâncați paste sau sushi. E lectura perfectă la orice moment al zilei și indiferent de ce stare aveți. Și poate exagerez, dar vă rog, măcar puneți mâna pe ea și deschideți la prima pagină. Vă surâde? Eu sper că da.

Un băiat numit Crăciun nu e o carte despre Crăciun și nu e una fericită sau tristă; ci e o bucată de suflet pusă în cuvinte care-ți spune despre: greutăți, sacrificiu, râsete, lacrimi, agonie, ambiție, furie, speranță, mâncare, peisaje minunate, frig, căldură în suflet, îmbrățișări, creaturi, prieteni, familie etc. E ceva de simțit, de trăit, de asimilat și imposibil de uitat.

Recomand din tot sufletul și dacă nu vă place cozonacul puteți să fiți harciogi și cu altceva. Doar citiți cartea! 

P.S.: dacă nu vă plac hârciogii puteți fi și altceva.

RECENZIE - Duetul nostru întunecat (Acest cântec neîmblânzit #2) de Victoria Schwab

Descriere:

Lumea se află în pragul distrugerii. Iar ei, la fel.

Lui Kate Harker nu îi este teamă de monștri. Îi vânează. Și se pricepe al naibii de bine la asta.

August Flynn și-a dorit cândva să fie uman. Dar are un rol de jucat. Și îl va juca, indiferent de consecințe.

Lupta a început.

Monștrii câștigă.

Kate va trebui să se reîntoarcă în Verity. August va trebui să îi permită să intre. Și un nou monstru așteaptă ‒ unul care se hrănește din haos și aduce la suprafață demonii interiori ai victimelor sale.

Ce va fi mai greu de supus: monstrul pe care îl înfruntă sau propriii lor monștri?

RECENZIE:

Am terminat Duetul nostru întunecat cu aproape o oră înainte să plec de la muncă și apoi am stat câteva ore să-mi aranjez, cât de cât, gândurile și emoțiile, și să-mi dau seama ce simt cu adevărat; lăsând deoparte respirația tăiată și toate nodurile din gât sau momentele în care am vrut să țip și să strâng prea tare cartea, de bucurie sau de tristețe și furie. Încă nu știu dacă aceasta va fi o recenzie coerentă și/sau lungă, dar voi încerca. Oricum, dacă ați citit primul volum, atunci acesta trebuie devorat neapărat, și repede, iar dacă nu, chiar vă invit să le citiți pe ambele. Tot, cât mai repede.

Fiind al doilea și ultimul volum din serie, m-așteptam să mă scuture bine și să-mi răspundă la toate întrebările, poate și să creeze altele, să mă amețească, să-mi ofere o mulțime de stări și să fiu acolo cu totul. Și am fost. Am citit volumul mai repede decât voiam și m-așteptam, m-a zguduit și mai tare și, chiar dacă la un moment dat începusem să m-aștept la cel mai rău, tot m-a luat prin surprindere. Și încă nu știu dacă să spun că una peste altă așa trebuie să se întâmple sau nu. Căci, într-un fel înțeleg de ce și poate n-aș fi văzut o altă "soluție" sau turnură de situație, însă, în alt fel, cumva simt puțin regret. Iar dacă vă-ntrebați la ce mă refer, atunci sper să vă dați seama, iar dacă nu, zic să citiți cartea și apoi mai stăm de vorbă.

Haideți să vorbim de Kate și August, doi oameni care m-au întors pe dos în câteva ore și m-au spart de atâtea ori pe cât m-au construit înapoi. Poate exagerez sau poate nu, însă ăștia doi sunt speciali și au evoluat enorm comparativ cu primul volum. Mi s-au părut mai puternici, mai direcți, mai sinceri unul cu altul, cu ceilalți și cu ei înșiși, chiar dacă n-a fost mereu nevoie de cuvinte, au acționat cum au considerat și au încercat să facă bine. N-aș putea spune care-mi place mai mult și chiar mă regăsesc în ambii, atât cu bune cât și cu rele. Încă încerc să-mi dau seama dacă după cartea asta ar trebui s-ascult mai mult de o anumită voce sau nu. Totuși un duet sună mult mai plăcut. Și mai tentant. 

Victoria Schwab a reușit să îndese în Duetul nostru întunecat tot ce vrei și ce nu, cele mai mari așteptări și dorințe ale tale ca cititor, dar și temeri, legate de firul narativ, personaje, relații, emoții, final, și a jonglat cu atâtea lucruri că la un moment dat te întrebi cum a mai stat romanul în picioare. Și nu mă refer la faptul c-ar fi stufos și greu de citit sau plin de descrieri, ci e așa plin de emoții și extreme, suspans, acțiune, lacrimi, zâmbete, durere, iubire, țipăt, dor, sânge, ușurare, muzică, versuri, frumusețe și urât, încât rămâi mut. Sau începi să țopăi, mormăind pentru tine, prin casă, în timp ce ții strâns cartea în brațe. Asta dacă n-ai fugit deja și cauți următoarea victimă, pardon, persoană, căreia să i-o recomanzi. Să suferiți, ăhm, să vă bucurați împreună.

O să mă opresc aici cu recenzia și vreau să fiu sinceră: poate mâine sau săptămâna viitoare n-o să mai simt așa multe legat de cartea asta sau poate voi simți și mai tare, deoarece am avut timp să mestec mai bine anumite lucruri, însă important e că merită s-o citiți. De ce? Pentru că reușește să te facă să-ți pui întrebări, să te gândești cu adevărat la ce-i bine și rău, la ce face cu adevărat un monstru, ce te face uman, cine și ce nu e câte puțin din ambele, și cât de greu sau ușor nu e să devii sau să redevii una din ele. Sau niciuna. 

Puteți citi Duetul nostru întunecat indiferent de ce gen sau autori citiți de obicei și eu zic că o să vă placă. Schwab a băgat sigur ceva și pentru tine, iar acel ceva e acolo și așteaptă; așa că nu lăsa luminița aia să se stingă și să fie înghițită de beznă sau nu lăsa licărul ăla de întuneric să dispară în soare. Prinde-l în palme, mângâie-l și uită-te bine. Nu era ceva neînsemnat, ci o bucată de suflet. Al tău oare? O fi căzut din carte. Ia vezi, poate le găsești și pe restul tot acolo. : )

RECENZIE - TU de Caroline Kepnes

Descriere:

Atunci când o tânără și frumoasă scriitoare aspirantă intră în librăria din New York în care lucrează Joe Goldberg, el face ceea ce ar face oricine în situația lui: îi caută pe Google numele pe care l-a aflat de pe cartea de credit.

Este doar o singură Guinevere Beck în întreaga metropolă. Ea are un profil public de Facebook și postează pe Twitter neîncetat, dezvăluindu-i lui Joe tot ce ar avea nevoie să știe: se recomandă pur și simplu Beck, pentru prietenii ei, a urmat cursurile la Universitatea Brown, locuiește pe Bank Street și va fi la un bar din Brooklyn diseară – locul perfect pentru o întâlnire „întâmplătoare”.

Pe măsură ce Joe capătă în mod invizibil și obsesiv controlul asupra vieții lui Beck, el orchestrează o serie de evenimente pentru a se asigura că Beck nimerește în brațele lui primitoare. Trecând de la statutul de hărțuitor din umbră la cel de iubit oficial, Joe se transformă în bărbatul visurilor lui Beck, totul în timp ce, pe tăcute, înlătură orice obstacol care i-ar putea sta în cale. Chiar dacă asta ar însemna să ucidă.

RECENZIE:

 De când mi-au căzut ochii pe cartea asta, prima dată pe goodreads, am vrut să o citesc și știam că trebuie să o am cu orice preț, pentru c-avea să fie genul meu. De ce? N-aș spune că sunt un fan al criminalilor în serie sau al urmăritorilor obsedați sau că mă fascinează psihopații, încât să-i urmăresc eu pe ei. Dar urmăresc tot ce prind pe acest 'subiect' și e bine făcut, citesc cărți pe tema asta și mi se pare extrem de interesant să descoperi cum gândește un astfel de om, ce vrea, dacă are motive sau nu. Și ce-am găsit mereu și mereu, urmărind, citind, ascultând și văzând, chestii pe tema asta e că oamenii ăștia-s peste tot, arată ca noi și ca ceilalți, n-au nevoie de un motiv anume, nu regretă după ce ucid sau îți distrug viața, și dacă au pus ochii pe tine nu te poți ascunde sau scăpa de ei. 

  

 Așteptări mari legate de TU am avut și tare mă bucur să spun că mi-au fost atinse, în unele momente chiar și depășite. Mi-a plăcut modul în care e scrisă și structurată povestea, și chiar dacă mare parte am simțit că sunt în capul lui Joe, au fost și, puține, clipe în care am fost Beck. I-am simțit teama, emoțiile, mintea fugindu-i în cercuri, încercând să găsească o ieșire și să se ducă departe de bărbatul ce n-o lasă în pace. Asta dacă vrea s-o lase în pace. Oare vrea? TU ce zici?  

  

 Pentru mine, Joe a fost ceva fascinant și nu m-a speriat deloc, chiar dacă uneori a mers mai departe deat m-aș fi gândit eu vreodată; punându-mă atât în locul lui ca urmăritor, dar fiind și în papucii victimei. Totuși, ținând cont că am fost în elementul meu și cu 'unul de-ai mei', aș zice să nu mă credeți când zic că e un om fermecător, bun, ambițios, care-ți îndeplinește toate dorințele și te duce pe culmile fericirii, îți dă aripi, și apoi, subit sau lent, ți le rupe una câte una... fulg cu fulg. Căci Joe e un tip periculos, ce trebuie evitat, nu trebuie crezut și să nu cedezi, vreodată, în fața vorbelor lui, a aerului nevinovat și prietenos, și să nu te lași mințit/ă de ochii aia sinceri și pătrunzători. Ăsta dacă nu vrei să fii următoarea lui victimă. Vrei? 

  

 Despre firul narativ n-o să vorbesc, dar TU a fost un roman ce l-am devorat, apoi am luat o pauză de câteva ore, m-am trezit recitînd pasaje din el, și când am prins pe cineva m-am apucat să-i recomand ce-am citit. Vă imaginați cât de normal sună: "trebuie să citești asta! Joe o urmărește pe Beck și află totul despre ea, ajunge să îi știe orice mișcare, e de-a dreptul vrăjit, iar ea îi cade în brațe aproape imediat. Plus că are o minte sclipitoare și... da, da e psihopat. ... Nu, adică... da, e periculos, știu! Dar ascul... da, știu că nu e bine și că e bolnav și ea ar trebui să cheme poliția sau să-i dea una... *pauză lungă* o vei citi, da?". Asta fiind așa un mic rezumat al discuției avute cu o prietenă, ce se uita la mine de parcă-mi crescuseră urechi sau cornițe. 

  

 Dar trebuie să citiți TU! Nu-i așa ca vreți un roman plin de suspans și acțiune, cu dialog bine scris și cu personaje memorabile? Vreți să-l cunoașteți pe Joe și să fiți prieteni, nu? Sau poate vrei să fii de partea lui Beck și să-ncercati să-l pocniți zdravăn. Sau să-l iubiți, știu și eu... Linia dintre ele e aproape inexistentă, oricum. Vă învață Joe cum funcționează asta și e chiar distractiv. Nu, nu mă refeream la a urmări pe cineva și a-l ucide dacă nu te acceptă. Sigur nu la asta. *blush* Ci la cum să iubești pe cineva deși nu e perfect și uneori vrei să-l strângi de gât sau doar să-i dai una.  

  

 Cred că mă opresc aici cu recenzia și repet, citiți acest roman! Beck și Joe sunt simpatici, reali, imperfecți, iar acțiunea și suspansul  te ține lipit de carte de la început și până la ultimele cuvinte. Iar când ajungi acolo o  recitești, de câteva ori. Te asigur.  Romanul e bun de citit oricând, cu oricine  oriunde...   când sunteți în mijloacele de transport, pe drum, când știi c-ai încuiat ușa și ai verificat ferestrele; să n-aveți musafiri, pardon, admiratori.   

  

  P.S.: nu e nimic ciudat dacă acum crezi că te urmărește cineva sau crezi c-ai auzit telefonul sunând.   

  P.S.2: ai văzut silueta aia, din mulțime, ce se uită fix la persoana aia cu geacă cu verde? nu? ah, sigur  nu. tu erai. victimă sau urmăritor? :D  

  

RECENZIE - Transformarea (vol. 1 & 2) de Justin Cronin

Descriere:

Proiectul NOE, un experiment secret, o ia razna în clipa în care se răspândește din greșeală un virus care transformă ființele umane în altceva – ceva ucigător, ceva indestructibil.

Amy, o fetiță de șase ani, supusă și ea experimentului, e salvată de un agent FBI, împreună cu care fuge în munți, departe de lume și de urmările dezastruoase ale Proiectului NOE. Transformarea imagineaza o lume credibilă, dominată de frică și de nevoia de supraviețuire. E foarte posibil ca soarta omenirii să fie în mâinile unei fetițe. Mizând pe o viziune ambițioasă și pe un stil puternic, romanul lui Justin Cronin spune o poveste tulburătoare despre catastrofă și supraviețuire, despre sacrificiu și speranță. 

Povestea lui Amy, fetița părăsită de mama ei și sechestrată pentru un experiment apocaliptic, se desfășoară într-un univers care trece printr-un moment de dramatică schimbare.

Străbătând distanțe lungi și decenii întregi, destinul ei ne poartă într-un viitor întunecat, ce stă sub semnul violenței și al disperării. Și numai Amy poate salva lumea...

RECENZIE:

Cred că de cel puțin o săptămână încerc să încep, măcar, recenzia pentru cartea asta și mereu am sfârșit prin a mă uita pentru jumătate de oră la o pagină albă ce n-a vrut să se umple singură. Și nu pentru că n-aș avea ce spune sau fiindcă nu mi-a plăcut. Ci pentru că aș avea atâtea de zis și încă n-am reușit să-mi ordonez toate gândurile și mă mai trezesc răsfoind câte un volum și recitind un pasaj, personajele incă umblă p-aici și-mi mai șoptesc câte ceva, iar finalul... *siiiigh* 

Probabil ați mai auzit asta de la mine, și poate și de la alții, însă cartea asta e genul ăla pe care trebuie să-l citești, să-l simți, să-l guști, să-l mesteci bine și să-l lași să se așeze un pic înainte să vorbești despre el sau să-l înțelegi pe deplin. Nu zic că e ceva filosofic sau o să-ți dea bătăi de cap, deoarece scriitura e plăcută, ritmul oscilează între alert și momente de respiro, acțiunea lucrează pe mai multe planuri și nu știi ce și cum o să explodeze în continuare, personajele sunt complexe și cu fiecare capitol mai afli încă ceva, ca să poți finaliza puzzle-ul ăla la care nu știai c-ai început să muncești de la prima pagina. 

Personal, nu m-așteptam să-mi placă așa mult și nu c-aș fi avut un motiv anume, doar că după ce-am citit descrierea și am privit coperțile ceva-mi zicea că nu e pentru mine, că-n cel mai rău caz va fi un roman de care mă voi bucura pe moment și apoi îl voi lăsa deoparte, așa cum fac de obicei. Doar că m-am înșelat și, zău, că nu regret! 

Transformarea a fost povestea ce-a început ușor, mergând în vârful degetelor ca un elefant în magazinul de porțelanuri, iar apoi, după ce-a așteptat să te-așezi comod și să nu-i mai acorzi atenție și să nu mai tresari la cel mai mic zgomot, a luat-o la vale și mai ca un om ce sare cu parașuta, și-a luat avânt. Sper că n-ai probleme cu inima și să respiri în orice condiții, căci vei avea nevoie. Eu m-am trezit zâmbind la întorsăturile de situație și țipând sau chicotind când cineva reușea să-i inducă pe ceilalți în eroare sau să le-o plătească cu vârf și îndesat. 

Personaje preferate n-am, trebuie să recunosc, însă o să ai de unde alege. Nu vreau, totuși, să-ncep aici o listă și să spun de ce mi-a plăcut cineva mai mult decât altcineva sau pe cine am vrut să ucid cu fiecare respirație pe care o lua; nu-mi place să influențez și vreau să citești cartea asta fără să ai dinainte o idee formată. E cel mai bine așa. Și nu-ți face griji, indiferent cât de pregătit sau nepregătit ai fii, tot o să te rostogolești la vale și, deși te vor durea toate și te vor ustura gâtul și ochii, de la frig și de la atâta țipat, *nu c-ai țipa cu ochii, dar înțelegi tu*, te vei bucura de călătorie. Poate o să-ți și pară rău când vei ajunge la final. Iar dacă o să mai vrei încă o dată, depinde doar de tine.

Știu c-am scris mult în recenzia asta și totuși n-am zis mai nimic, dar, așa cum spuneam la început, nu e ușor să vorbești deschis despre cartea asta și mai ales când nu vrei să dai spoilere. E romanul perfect atunci când cauți ceva cu acțiune multă și mustind de suspans, când vrei ceva care să te sece cu întrebările și să scoată la iveală detectivul din tine și iubitorul de ghicitori, atunci când vrei ceva sumbru, dar colorat și plin de energie, ceva vesel și care să-ți arate latura umană a oamenilor. 

E cartea ce te enervează și ai arunca-o pe geam, dar apoi, înainte să iasă afară, ai strânge-o la piept și ai înghiți în sec, făcându-ți curaj s-o deschizi iar. E acel ceva când vrei personaje reale și tari, care luptă pentru ele și pentru alții, dar acel altceva ce-ți arată că nu e greșit să fii vulnerabil și să ceri ajutor, să te târăști când nu mai poți și să lași dușmanul să aibă avantaj. E un mix de emoții pe care nu știi dacă să-l bei sau să-l arunci la chiuvetă. E o pastilă amară ce-ți face bine și e melodia aia ce-ți "doare" urechile, dar parcă n-ai apăsa pe stop.

Tranformarea e ceva ce trebuie citit și-ți trebuie doar timp, voință, o minte deschisă și curaj. Ah, și ceva dulce și un loc comfortabil. De ce? Vei afla pe parcurs. Și poate o să-mi dai dreptate sau poate nu. Oricum ar fi, eu aștept să-mi zici cum ți s-a părut și chiar dacă ți-a plăcut sau nu, eu mă bucur c-ai încercat.

Lectura plăcută! : )