RECENZIE - Vrăjitorul Vântului (Tărâmul Vrăjitorilor #2) de Susan Dennard

Descriere:

În Tărâmul Vrăjitorilor, pe care cititorii l-au descoperit în Vrăjitoarea Adevărului, sunt vremuri tulburi. După ce a trecut de un obstacol ca prin minune, prințul Merik e hotărât să pornească într-o misiune grea. Străbate distanțe de poveste, descoperă orașe și urzește un plan întreg. Totul, de dragul adevărului – despre trădarea surorii sale și despre nedreptatea suferită de cei fără apărare.

O amenințare zdravănă planează asupra Tărâmului Vrăjitorilor, un război stă să izbucnească, o poveste merge mai departe și aduce noi provocări. Fantezia, suspansul și umorul se întâlnesc într-un roman scris pentru toți iubitorii de aventuri.

RECENZIE:

Nu știu dacă am avut neapărat așteptări când am început cartea asta, însă știu sigur că m-am întrebat dacă-mi va plăcea la fel de mult ca primul volum sau mai puțin. Și nu neapărat pentru c-am auzit păreri împărțite, și știu că unii consideră romanul ăsta ca un fel de trecere sau volum de umplutură între primul și următorul din serie, sau alții zic c-a fost mult mai bun și că acțiunea și personajele au fost și mai bine conturate. Ci pentru că m-am bucurat de Vrăjitoarea adevărului si am vrut să mă bucur și de acest volum.

Nu m-a dat pe spate, așa cum nici primul n-a făcut-o, dar mi s-a părut interesant și-a reușit să mă prindă de la prima pagină; ceea ce-i întotdeauna o bilă albă pentru orice carte, fie stand-alone sau continuare. A avut suspans și acțiune, și chiar mi-a fost mai ușor să urmăresc personajele și să nu mai încurc perspectivele, ținând cont că uneori poate fi puțin derutant și uiți fără să vrei cine vorbește în acel moment sau în ce loc te mai afli. Ce m-a încântat și mai mult față de prima carte a fost c-am văzut și mai mult din lume, am întâlnit oameni noi și am vizitat locuri interesante; însă nu vă zic mai multe și aștept ca voi să le descoperiți cu o minte limpede și fără să aveți deja păreri, a mea sau altora, căci sunt mult mai frumoase și delicioase așa. 

Vrăjitorul Vântului a fost și o carte cu destule surprize și întorsături de situație, suspans, dialog bine scris, tensiune între personaje, legături ce s-au strâns mai bine sau s-au rupt brusc, prietenii au devenit dușmani și fix cei care credeai că le vor rupe gâturile au sărit să-i ajute pe protagoniștii noștri. De ce? Rămâne s-aflați și sincer și eu mai am destule răspunsuri de găsit, dar cred că am nevoie de următorul volum pentru asta... Mie mi-au plăcut toate firele narative și-a fost distractiv să văd cum fiecare "pereche" a călătorit și prin ce aventuri au trecut, încercând să supraviețuiască și mai ales să nu moară, de mâna lor sau de-a altora. Acum n-aș putea să zic că vreo perspectivă mi-a plăcut mai puțin, căci toate au avut plusuri și minusuri, și puse la un loc au reușit să formeze un roman solid ce m-a lăsat la final să vreau cât mai repede continuarea. 

Ce mi-a displăcut să zic așa, a fost faptul că fetele nu au avut o legătură așa strânsă ca-n prima carte și deși speram să le văd mai mult împreună nu s-a întâmplat. Cumva mi s-a părut ciudat să le văd atât de mult cu alte personaje, dar în același timp bănuiesc c-așa trebuie să fie. Oricum, ce-ncerc să zic e că nu mă deranjează aspectul ăsta, ci că ele mi s-au părut puțin reci. Nu părea să le fi deranajat neapărat că stau una fără alta, ținând cont cât de apropiate erau în prima carte. Sau poate e doar impresia mea și-am citit asta greșit. 

Ca să-nchei și să mergeți și voi să citiți volumul ăsta sau pe primul și apoi pe ăsta, o să mai spun doar că e o continuare bună, solidă, cu puțin din fiecare (acțiune, suspans, iubire, prietenie, dialog, descrieri etc) și pentru toată lumea, și cred că-i imposibil să nu găsiți ceva care să vă țină să citiți. Poate nu vă plac vrăjitoarele, dar vă plac lumile interesante și bine structurate, poate nu vă plac tonele de personaje, însă sunteți în același timp fan al perspectivelor multiple și vi se pare interesant să fiți "în mintea" atâtor oameni în decursul unei singure cărți. Poate nu vă plac personajele negative, dar nici alea pozitive și până acum n-ați găsit fix amestecul ăla bun. Și multe altele. Și poate-s aici, fix între aceste pagini. Le-ați încercat? Sau dacă nu, atunci veți da iama în bibliotecă sau librărie și veți pune mâna pe această serie?

RECENZIE - Opoziție (LUX #5) de Jennifer L. Armentrout

Descriere:

Katy știe că lumea s-a schimbat în noaptea în care Luxenii au venit. Nu poate să creadă că Daemon i-a întâmpinat pe cei din rasa lui și a stat de partea lor când aceștia au amenințat că vor distruge fiecare ultimă fărâmă umană și hibridă de pe Pământ.

  Dar liniile dintre bine și rău s-au estompat, iar dragostea a devenit un sentiment care i-ar putea distruge pe toți.

”O călătorie fascinantă de la început până la sfârșit... Această serie cu siguranță vă va captiva și veți vrea mai mult.” - RT Books Reviews Top Pick

”O serie care nu trebuie ratată” – Samantha Young

”Tuturor cititorilor care au dat peste Obsidian la un moment dat și s-au gândit: „Extratereștri în liceu? La naiba, de ce nu? Am citit chestii și mai ciudate.” Și apoi au ajuns să se îndrăgostească de Katy, Daemon și trupa lor, la fel ca mine. Cartea asta e pentru voi. Mulțumesc.” – Jennifer L. Armentrout

RECENZIE:

 Trecuse ceva timp de când am citit restul volumelor și chiar mă gândeam dacă acesta o să-mi placă, o să-mi mai placă sau îmi va plăcea și mai mult decât celelalte. D-asta am fost și puțin ezitantă când să mă apuc de el, dar îndată ce-am trecut de primele câteva pagini gândul ăsta s-a evaporat și puțin mi-a mai păsat că-l citesc după atâta timp. Într-un fel, dacă stau acum să mă gândesc, poate aș fi vrut să-l citesc o dată cu celalalte și să nu fi existat această bucată de timp mort și gol între ele. 

  

 Fiind ultimul volum așteptam cu entuziasm să văd ce se întâmplă și-n același timp mi-era și teamă, pentru că, dacă ați citit seria sau măcar primele volume, atunci știți că Armentrout cam are obiceiul să le facă viața personajelor un chin. Sau moartea. Și cititorilor la fel, chiar dacă ei suferă puțin diferit și poate nu se-aleg cu răni grave, pierderi de sânge și "am simțit brusc cum îmi iese sufletul din trup". Însă merită, și să zicem că, până și momentele alea când am simțit că mă sufoc sau c-am urcat cinci etaje fără să mă opresc și-au avut rostul și, cumva, nu le regret. Cum aș putea să regret c-am citit ceva bun și care m-a trecut printr-un amalgam de emoții într-un timp atât de scurt?  

  

 Totuși, fiind ultima carte, nu vă pot spune prea multe și trebuie să aflați voi dacă prietenii noștri reușesc, toți, să scape cu viață, dacă luxenii sunt așa răi până la final, dacă îi înving (care pe care?), dacă Daemon și Katy ajung iarăși împreună sau se vor mai afla vreodată pe aceeași planetă. Rămâne și să vedeți, dacă n-ați citit deja, cine le vor fi aliați, cine îi va trăda, dacă mai apare vreun personaj nou sau nemernicul ăla ce nu-l suportă nimeni sau nesuferita aia vor muri, în sfârșit! A, și încă ceva, încă un motiv pentru care se merită să citiți volumul ăsta: veți reuși să găsiți răspunsuri la toate întrebările înainte de final sau dezvăluiri? Veți vedea voi venind toate întorsăturile de situație? Sau vă veți lăsa duși de val și doar vă veți bucura de călătorie fără să faceți pe detectivul. Ambele variante merg de minune. 

  

 Uitându-mă în urmă îmi dau seama că fiecare volum mi-a plăcut dintr-un motiv anume, dar Opoziție pare că le-a cuprins pe toate, le-a amestecat bine, și le-a și îmbunătățit. Personajele, descrierea, suspansul, acțiunea, umorul, emoțiile, începutul, mijlocul și finalul, personajele episodice, locurile, și orice-ți poți imagina sunt mai bune, mai multe și mai tari. Cumva Jennifer L. Armentrout a dat un upgrade serios la serie și s-a gândit să te lovească zdravăn pentru ultima dată, dar și să te îmbrățișeze lung și strâns, cât să mai vrem și să închidem cartea cu zâmbetul pe buze și-n privire. Poate și-n suflet. Deși nu-s sigură. O să recitesc, când am timp, volumul ca să verific. 

 Ca să-nchei și să nu vă mai rețin, căci poate sunteți pe punctul de a-ncepe volumul sau plănuiți să recitiți seria, o să mai spun doar că îmi va fi dor de lumea asta, de personaje, de dialoguri și de toate trăirile, și că, oricând, aș pune mâna pe unul din volume și l-aș reciti. Chiar și fără să țin cont de ordine sau chiar dacă am mai făcut asta, deja. Nu e ca și cum am crescut cu LUX, dar în același timp ceva s-a schimbat când am luat volumele, le-am citit și am vorbit despre ele. Ceva a fost acolo, entuziasm, bucurie, tristețe, nervi, lacrimi, etc, când știam că termin o carte și mai e una, chit că trebuia s-aștept un an sau doi. Doar că acum nu mai e alta... și parcă tot aș mai aștepta. 

  

 Recomand seria celor ce n-au citit-o și se-ntreabă dacă merită, căci da, merită. Sub tot acel aer relaxat și atmosfera lejeră, dialogurile pline cu glume și tachinări, și în toate personajele ce par fără stres și doar puse pe șotii și întâlniri, se ascunde mai mult. Există straturi peste straturi de profunzime, suspans, acțiune, emoții, motive, intrigi, regrete, teamă, râs, speranță. Iar dacă ați citit și ați renunțat, mai încercați. Dacă n-a părut amuzantă sau plină de suspans sau vă enervează personajele, mai încercați! Și dacă n-ați încercat deloc, ce-așteptați? Poate spuneți că pierdeți timp. Așa ziceam și eu, dar gândindu-mă la faptul că nu vă veți  bucura vreodată de bunătatea asta. 

RECENZIE - Greșeala fatală de Sophie Hannah

Un nou roman palpitant de la regina thrillerului psihologic

 Descriere:

Editorialistul Damon Blundy a fost ucis. La interogatoriu este adusă Nicki Clements, o femeie pe care n-a cunoscut-o în viața lui. 

Evident, nu poate răspunde la întrebările cu care o asaltează investigatorii. N-are idee de ce ar folosi un criminal cuțitul astfel încât să nu curgă nicio picătură de sânge, nici de ce asasinul a mâzgălit anumite cuvinte pe pereți și nici de ce ea însăși… a fost atât de aproape de șcena crimei.

RECENZIE:

De când a apărut cartea aceasta am fost cu ochii pe ea și m-am bucurat tare mult când am reușit, în final, să pun mâna pe ea și să-mi rup câteva ore ca să o pot citi. Însă, m-am trezit mai mult dezamăgită și nimic din ce mi-am imaginat nu s-a regăsit între aceste pagini; mai ales suspansul, personajele vii și thriller-ul psihologic. Dacă voi le-ați văzut înseamnă că eu mi-am uitat ochelarii acasă... 

Acum, nu știu, poate am avut eu așteptări prea mari și mi-am imaginat că acest roman e ceva fabulos, cu niște întorsături pe care nu le voi vedea și că personajele se vor juca cu mintea mea în așa fel încât voi crede tot ce zic ei fără să mai încerc să-mi dau seama ce și cum. Sau poate am sperat că autoarea are un stil ce mă va prinde din prima și voi sorbi fiecare cuvânt, simțind, auzind, văzând, gustând și pipăind totul în jur, fiind acolo cu trup și suflet. Mda.

Pentru mine mai mare suspansul a fost când am început să mă întreb: oare capitolul ăsta va fi mai bun și mă va pocni de mă dă jos de pe scaun? Și uneori a reușit, alteori nu. 

Si, dacă stau bine să mă gândesc acum cea mai mare greșeală a cărții ăsteia, greșeală fatală, e scriitura. Mi s-a părut prea lentă și moale, cu descrieri kilometrice și monologuri a la Nicki ce se întind pe pagini întregi, care-ți taie și ultima dorință de a vrea să afli ce se întâmplă și care te îmbie așa la a porni într-o aventură, cât mai departe de povestea asta. Scriitura nu mi-a transmis nimic, nu m-a făcut să vreau să cunosc personajele, să le disting unele de altele, să-mi placă de ele sau să le urăsc, să mă bucur sau să oftez când am aflat până la urmă toate secretele. Iar din această cauză Greșeala fatală, pentru mine, s-a citit ca o lungă prelegere plicticoasă care are și-un mister înăuntru, și s-a simțit ca o haină udă, rece și grea pe care nu poți s-o dai jos și trebuie s-aștepți să te usuce pe tine. 

Totuși, două lucruri mi-au plăcut la această carte și pentru ele nu regret c-am citit-o. Dacă nu m-am atașat de restul personajelor și momentan mi le amintesc doar ca pe un amalgam de nume și fete, Nicki îmi rămâne în minte vie și distinctă, cu vocea ei mereu mincinoasă și care, parcă te trage așa, mai aproape, să-ți mai șoptească ceva. N-am suportat faptul că e nevricoasă și că uneori se poartă ca un copil, însă de câte ori n-a scos-o asta din diferite situații și ce ușor îi duce pe mulți de nas. Pentru unele replici și șiretlicuri chiar o admir și dacă n-ar da mereu impresia de bombă cu ceas, care poate e mai mult prefăcătorie sau așa e ea, ai zice că ar putea fi criminalul perfect. Dar nu e. Perfectă sau criminal, asta aflați voi. 

Iar al doilea lucru este felul în care e scrisă povestea, combinând articole cu pasaje la persoana I, apoi capitole la persoana a III-a, e-mail-uri și mesaje. Mai ales că uneori doar așa s-a mai spart monotonia și s-au mai aerisit paginile pline de dialog, care uneori mi s-a părut fals și pus acolo doar să umple un gol, sau a mai respirat și Nicki. La cât se panicheaza ai crede că or falsează așa bine de-și provoacă un atac or chiar are o problemă serioasă la mansardă. 

Per total a fost un roman bun, nu l-aș reciti prea curând și nu l-aș recomanda atunci când vreți să citiți ceva rapid și scris într-un ritm alert. De ce? Pentru că veți fi prinși la mijloc, cum m-am trezit eu, între a încerca să vă bucurați de carte așa cum e și să savurați momentele alea când povestea o ia din loc, iar apoi iarăși prinde ritmul ăla leșinat, și să vreți s-o aruncați pe geam, și să puneți mâna pe altceva. E un roman ce se citește când ai răbdare și timp, când vrei să te pierzi prin furtuna de gânduri ce există în mintea personajelor și când știi că reziști până la final pentru marile răspunsuri. Sau poate o să vă placă scriitura, care pe mine m-a adormit uneori și tare aș fi vrut să sar blocuri și pagini întregi de monolog fără sens... din punctul meu de vedere. Da, oferă și acelea niște răspunsuri, dar dacă era mai scurt nu rănea pe nimeni. 

Iar dacă sunteți ca mine și voiați să citiți un roman palpitant de la regina thrillerului psihologic, atunci spuneți pas. Nu vreți să fiți un prinț dezamăgit.

RECENZIE - MILA 2.0 (MILA 2.0 #1) de Debra Driza

Descriere:

Mila nu ar fi trebuit să își amintească niciodată trecutul ei sau să afle ce se ascunde înăuntrul ei. 

Ea nu ar fi trebuit să descopere niciodată că s-a „născut“ într-un laborator secret și că a fost dotată cu puteri supraomenesti.

 Dar când la ușa ei apare un grup de oameni mascați care vor să fure tehnologia ascunsă în ea, nu are altă șansă decâtsă fugă pentru a rămâne în viață. 

Nu poate avea încredere în nimeni. 

Ei vor face orice pentru a o captura și viața tuturor celor care îi sunt dragi este pusă în pericol.

RECENZIE:

Probabil știi cum e când pui ochii pe-o carte și zici că o vei citi când apare, apoi trec săptămâni și luni; chiar și ani. Sau poate nu. Ce-ncerc să spun e că mi-am dorit să citesc MILA 2.0 de când am văzut-o pe goodreads acum cel puțin 4(?) ani și am tot amânat. Apoi am văzutc ă apare la noi și mi-am spus "acum e momentul! chiar o să o citesc, după atâta timp!". Pentru că mă atrăgea, ideea suna bine, coperta e superbă și-am auzit doar lucruri bune despre ea. Așa că am citit-o, în final, weekendul ăsta când m-am enervat pe mine și mi-am făcut morală că o tot amân fără sens și că dacă o țin tot așa n-o voi citi vreodată.

MILA 2.0 s-a dovedit a fi un roman puțin mai complex decât speram și să nu credeți că m-a deranjat. Și când spun complex nu mă refer la faptul c-așteptam să n-aibă acțiune sau suspans cât să nu pot duce, să mă gândesc că Debra Driza n-a fost în stare să creeze niște personaje care să mă atragă și care să mă facă să empatizez cu ele, să mă prindă în conversațiile lor și să-mi doresc și eu că măcar să ascult dacă nu pot să particip. Ci mă refer la faptul că MILA 2.0 e un roman ce te pune, cumva forțat, în locul personajului și te face să-ți pui întrebări: dacă eu aș descoperi că am fost "creat" cum aș reacționa? aș încerca să-mi trăiesc viață altfel sau aș pune asta deoparte și aș încerca să ignor? aș lua-o de la capăt? cât schimbă asta felul în care mă văd? oare ceilalți mă vor mai vedea că înainte sau nu plănuiescsă le spun? dar oare ei știau deja asta? atunci de ce nu mi-au spus? e vreo diferență reală între a fi android și om, în afară de "mecanică"? 

Însă, la bază MILA 2.0 e un roman pentru adolescenți, cu multe întorsături de situație, emoții, personaje ce pot să locuiască vizavi și cu doze egale de realitate și lucruri ce există doar în filme și chestii ce noi n-avem. Așa că, dacă nu-ți plac romanele ce te fac să-ți pui întrebări tot o să poți citi asta și o să fie o călătorie pe cinste. Știi cum sunt caruselele alea ce-au o cursă care începe lent, apoi urcă și urcă și tot urcă, iar la coborâre merg așa repede de simți că ți se dezlipește fața și că-n următoarea secundă o vei vedea zburând departe? Cam așa a fost și MILA 2.0. De ce? Pentru că fiecare capitol și fiecare discuție, descoperire, emoție, nervi, dorință, vis și zâmbet adaugă încă o piesă și n-ai de unde să știi când toată acea construcție o va lua la vale. Poate se face bucăți sau poate învață subit să zboare, sus de tot. Sper că n-ai rău de înălțime și că te descurci și cu mai puțin aer.

Acum lăsând deoparte faptul că MILA 2.0 e-un roman plin de suspans, acțiune și emoții, să vorbim despre personaje. N-o să vă spun ce și cum e fiecare, pentru că aici interveniți voi și ar fi trebuit să citiți cartea sau plănuiți să faceți asta, însă vă voi spune că mi-a plăcut de ei și că aș vrea să-i invit o dată, poate, la o ieșire. Atât MILA cât și Hunter mi s-au părut reali și chiar dacă uneori, sau de cele mai multe ori, se poartă că niște adolescenți și dau importanță chestiilor ce mie, acum, mi se par puerile au reușit să mă prindă în mrejele lor. Da, nu m-au dat pe spate și da, au și defecte, așa cum și noi avem. Știu că sunt destui oameni care spun că Hunter e un personaj de carton și că nu transmite nimic sau că MILA pare chiar un robot și că emoțiile ei sunt cumva exersate sau că nu reușesc s-ajungă la cititor, însă eu n-am văzut asta. Dar nu e important ce zic ei, și poate nici ce zic eu, ci e important să-ți placă ție și tu să simți ceva. 

Ce nu mi-a plăcut la MILA 2.0 sau poate ce-așteptam să văd, având în minte ideea romanului, e mai mult suspans de la început sau măcar mai multe situații din care să fi reieșit că a două parte a poveștii o să o ia razna rău de tot. Da, înțeleg, a fost important ca MILA să meargă la liceu și să avem parte și de acea grămadă de situații tipice, cu geloziile de zi cu zi, să vedem cum ea se integrează sau nu, cum se îndrăgostește și să vedem în ce relații e cu familia ei, dar aș fi vrut și să văd, măcar eu ca cititor, că mai e ceva. Ceva care să-mi aducă aminte că eu citesc o carte în care MILA e android și nu o simplă adolescentă și că-n a doua parte chiar și ea află asta. Cumva, din această cauză, romanul pare tăiat în două și tare mi-așfi dorit ca trecerea asta să nu fi existat sau ca Driza să fi pregătit terenul mai devreme, făcându-mă să n-o mai simt sau să o văd.

Ar mai fi și că poate așteptam să văd mai multă tehnologie sau să se vorbească mai mult despre ea, să aflu mai multe despre lumea asta și s-o văd, prin cuvintele autoarei sau prin ochii personajelor. Da, tehnologia și progresul au fost acolo, undeva în fundal, dar eu aș fi vrut că ele să fie puse în prim plan sau măcar mai aproape și să mai deslușim din ele. Însă poate se va întâmplă acest lucru în următorul volum și atunci nu o să mă mai plângcă nu mi-am primit doza de evoluție tehnică. 

Una peste alta, mă bucur c-am citit MILA 2.0, în sfârșit!!!, și sincer acum regret că n-am citit-o mai devreme. Poate atunci mi-ar fi plăcut și mai mult și nu m-ar mai fi deranjat (deși e mult spus) toată partea cu problemele adolescenței, căci în acel moment ar fi fost mai aproape de mine. Nu zic că dacă nu mai sunteți în liceu nu o puteți citi și că prima parte a cărții e așa de enervantă, însă dacă v-așteptați să fie plină de suspans și cu sunt un adroid și tocmai am aflat asta de la început, atunci veți fi puțin dezamăgiți. Și cumva cred căși eu așteptam ca acest lucru să fie din primele capitole sau, măcar, combinat cu restul elementelor; și poate așa ar fi fost un roman mult mai echilibrat. 

Astept să-mi spuneți dacă voi ați citit MILA 2.0 și cum vi s-a părut, iar dacă n-ați citit-o plănuiți să o faceți? Până la urmă n-aveți nimic de pierdut. Asta dacă nu descoperiți și voi că sunteți un adroid. Sau poate asta va fi un câștig.