RECENZIE - Inima mea și alte găuri negre de Jasmine Warga

Descriere:

Aysel, o adolescentă de șaisprezece ani pasionată de fizică, este obsedată să-și planifice sinuciderea. Cu o mamă care nici nu o poate privi fără să se cutremure, colegi răutăcioși și un tată a cărui crimă a dat peste cap micul oraș, Aysel este pregătită să-și transforme „energia potențială” în neant.

Este doar o problemă, însă: Aysel nu e convinsă că are curajul s-o facă singură. Dar odată ce descoperă un site cu o secțiune care se cheamă Parteneri pentru Sinucidere, Aysel crede că a găsit soluția: un adolescent cu pseudonimul FrozenRobot (aka Roman), bântuit de o tragedie de familie, își caută și el partener.

Deși Aysel și Roman nu au nimic în comun, în scurt timp ajung să-și găsească fiecare locul în viața distrusă a celuilalt. Pe măsură ce planul lor de sinucidere începe să capete contur, Aysel se întreabă dacă într-adevăr vrea să meargă până la capăt. În cele din urmă, ea trebuie să aleagă între dorința de a muri și încercarea de a-l convinge pe Roman să trăiască, pentru a-și descoperi „energia potențială” împreună. Numai că Roman ar putea să nu se lase convins.

RECENZIE:

Sincer, nu prea sunt genul să citesc astfel de cărţi. Şi când spun astfel mă refer la cărţi contemporary, fără mistere, crime, paranormal, magie sau ceva; nu prea mă atrag cărţile despre viaţa de zi cu zi şi mai ales cărţile ce vorbesc de sinucidere, depresie şi etc. De ce? Nu că nu-mi plac sau n-aş putea înţelege cum se simt personajele, ba din contră, chiar lovesc cam aproape de casă. Nu m-am gândit niciodată la sinucidere sau la moarte, în acest sens, dar am mai flirtat cu depresia, să zic aşa, şi suntem cunoştinţe destul de vechi. N-aş spune că romanele ce au personaje depresive sau cu astfel de tendinţe, sau care discută despre depresie, trezesc ceva în mine şi m-afectează, dar e ca şi cum te uiţi în oglindă şi vezi fix ce nu-ţi place holbându-se înapoi la tine. 

Însă, asta nu înseamnă că trebuie să suferi de depresie sau să ştii cum e, ca să poţi citi cartea. Asta a fost doar aşa o paranteză, ca să înţelegeţi de ce n-am citit cartea mai repede şi de ce pentru mine unele chestii au părut realiste sau nu. Iarăşi aici e vorba de subiectivism, căci depresia nu-i la fel pentru toţi, şi chiar şi din exterior e diferită. Dar şi pentru că, lăsând depresia la o parte, unele lucruri mi s-au părut puţin grăbite sau cam lăsate în pom. 

Pentru mine, Inima mea şi alte găuri negre n-a fost o carte despre moarte şi nici despre viaţă, ci a fost despre supravieţuire, acceptare, schimbări, momentele în care eşti atât de jos, lipit de podea şi tot simţi că te cufunzi şi mai tare, sub acel înveliş, ajungând poate în cele mai întunecate colţuri. Doar că nu momentele alea dor cel mai tare, ci fix când eşti în lumină şi toţi te privesc. Întunericul oferă protecţie, însă lumina face ca totul să pară şi mai urat, te face să te analizezi iar şi iar, să gândeşti prea mult, să exagerezi, să simţi prea tare sau să nu simţi deloc. Iar dacă-n majoritatea timpului te simţi deja gol şi obosit, atunci efectul e şi mai puternic. Nu prea mai ai ce să iei dintr-un zero.

Dar aşa cum viaţa ne întoarce mereu pe dos, tăindu-ne respiraţia sau făcându-ne să respirăm prea repede, oferindu-ne tot felul de ocazii, situaţii, oameni, emoţii, ţipând la noi, zâmbind, plângând, aruncându-ne de pe stânci sau strângându-ne la piept, învăţăm să ne adaptăm şi dacă ceva, în trecut, ne-a adus jos, acum acel lucru nu va mai avea efect. Îi vom zâmbi în faţă, poate vom trece nonşalanţi pe lângă el sau îi vom trage şi-un bocanc în mutră. Oamenii sunt creaturi puternice şi, aşa cum am descoperit şi eu pe propria piele, un om ce-a ajuns într-un punct în care crede că nu mai poate, c-a obosit, că nimeni nu-l mai vrea, că nimănui nu-i pasă de el, că e invizibil, acel om e de fapt mai puternic decât restul. De ce? Pentru că, fără acele constrângeri, lui nu-i pasă că greşeşte sau că va arăta caraghios, nu-i e teamă, şi se va arunca, în cădere liberă, fix acolo unde restul n-au curaj. Când eşti aproape mort deja nu-ţi mai e teamă. 

Inima mea şi alte găuri negre nu e un roman motivaţional, nu e o carte despre boli mentale, nu-i o poveste cu doi adolescenţi plictisiţi ce s-au gândit ei să se sinucidă pentru că sună aşa interesant sau pentru că vor atenţie. E despre două persoane ce-ncearcă să priceapă cum e să trăieşti, dacă merită să trăieşti, cum ar fi să mori, oare are un gust mai bun ca viaţa, oare moartea are mâinile mai calde sau viaţa sărută mai bine. E multă curiozitate la mijloc, nesiguranţă, chiar o bucurie ciudată şi o dorinţă de a experimenta, de a gusta din toate. Până la urmă toţi ne-am gândit la cum ar fi să murim, la un moment dat, nu? Nimeni? Uau... ok : )). Glumesc. Toţi suntem diferiţi şi sigur că n-avem aceleaşi gânduri. Însă e normal să gândim s-aşa, iar de la a gândi până la a face e de mers. Şi niciodată nu-i prea târziu să dăm înapoi.

Per total, romanul mi-a plăcut şi chiar mi-a adus aminte de cum eram şi eu la vârsta aia, mda sunt cam babă acum :)). Mi-a plăcut tare mult că totul a părut natural, nimic forţat, Aysel şi Roman sunt două persoane cu care ai putea sta de vorbă oricând şi despre orice. Dialogul e bine scris şi chiar dacă ai crede că nimic nu se-ntamplă în cartea asta, ai fi surprins să descoperi că te prinde. Nu e cu explozii şi urmăriri sau să fie suspansul ăla, că urmează o întorsătură de situaţie, dar zău c-aştepţi s-ajungi la final şi să poţi respira... să dai tot aerul ăla afară şi să-ţi laşi inima să se odihnească puţin. Eu încă mă-ntreb dacă am transpirat de la căldură sau dacă povestea asta nu m-a făcut să mă simt ca la maraton. 

Nu cred că trebuie să mai spun că recomand cartea, însă dacă m-ai întreba de ce fac asta, aş zice "nu ştiu". Sună ciudat, dar cred că fiecare din noi care o va citi o va vedea într-un fel. O va simţi altfel. Va trezi altceva în el, în suflet sau în minte. Poate veţi empatiza cu personajele, poate nu. Poate-aţi fost, sunteţi sau veţi fi vreodată în locul lor. Poate sunteţi, veţi fi sau aţi fost de cealaltă parte a baricadei. Consider că-i o poveste pentru toţi, despre multe lucruri, despre oameni, relaţii, familie, prietenie, cât de mult un gând poate să schimbe totul sau cum câteva cuvinte pot oferi sau lua o viaţă. Cumva te trezeşte şi te face să te întrebi: oare trăiesc destul? Oare toate astea, acum de lângă mine, vor mai fi acolo şi mâine? Eu voi mai fi? Apreciez tot ce am, oamenii ăştia? Sau cred că vor fi acolo mereu, toată viaţa, şi de fapt mă mint singur. 

Inspiră adânc şi dăi pagina : ).

RECENZIE - Prada (Arena 13 #2) de Joseph Delaney

Descriere:

După primul an de ucenicie în Arena 13, Leif află tot mai multe despre cel care a fost cel mai mare luptător cunoscut vreodată, despre cel care a fost cât pe ce să îl distrugă pe demonul Hob, dar care a plătit un preț mult prea mare pentru fiecare victorie.

Oare victoria în Arena 13 este suficientă? Sau Leif va fi nevoit să se alieze cu cei care vor stârni oamenii împotriva zeilor, într-o bătălie pentru lumea întreagă?

RECENZIE:

Datorită noului job nu mai am atâta timp de citit pe cât mi-aş dori şi mi-am zis de dimineaţă că iau cartea asta cu mine să citesc câteva pagini în metrou. Putea metroul să o ia şi pe altă rută, să vină cineva şi să fure toţi pasagerii sau să dispară jumătate din planetă, căci n-aş fi observat. De ce? Chiar crezi c-am putut citi doar câteva pagini? De fapt... în drum spre muncă şi apoi, în drum spre casă am citit toată cartea, de la cap la coadă. 

Pentru mine Prada a fost o continuare ce s-a ridicat la aşteptările mele şi pe cât mi-a plăcut primul volum, cred că acesta e puţin mai bun. Am iubit faptul că aflăm mai multe despre acest univers, că întâlnim tot felul de noi personaje, fiecare cu obiceiurile, ideile, trăirile şi apucăturile lor, că descoperim cât de false pot fi unele adevăruri şi că unele minciuni nu sunt chiar aşa de rele; uneori sunt doar mai uşor de acceptat şi poate, încă, nu suntem pregătiţi să tragem plasturele de pe rană. M-a încântat faptul că-n acest volum lumea s-a extins şi mai mult şi-am plecat în călătorii îndepărtate, aproape că m-am simţit ca-n excursie şi dacă unele momente n-ar fi fost aşa periculoase poate aş fi vrut să mai stăm puţin. 

La fel ca-n primul volum, personajele cresc, evoluează, învaţă să se cunoască şi mai bine pe sine şi să se accepte, indiferent că uneori vor mai mult decât pot duce şi asta crează situaţii din care nu pot ieşi; doar se împotmolesc şi mai tare. Însă, până la urmă, şi astfel de situaţii şi probleme îi ajută şi m-am bucurat mereu când am văzut că dau dovadă de maturitate şi sânge rece, chiar dacă imediat, poate la câteva ore după, se purtau copilăreşte şi doar se bucurau de viaţă, fără să se gândească la moarte sau la ideea c-ar trebui să ucidă iarăşi. N-aş putea zice că am un personaj preferat, căci Delaney a avut grijă să le creioneze pe toate foarte bine şi nu e deloc uşor de ales. Plus că, fiecare caracter e unic şi chiar dacă-ţi displace sau pare slab, tot empatizezi cu el şi, din şosetele lui, deciziile acelea chiar sunt cele mai bune pe care le poate lua în acel moment.

Din punctul meu de vedere, romanul Prada e o continuare pe măsură şi dacă acest volum m-a ţinut lipită de pagini, încât nici n-am mai auzit gălăgia din metrou şi am închis cartea doar ca să cobor (bine că mă urc şi cobor la capăt de linie), atunci nu ştiu cum va fi următorul. Dar nu m-ar deranja să fie şi mai bun şi să fac aşa nişte ture gratis cu metroul... doar ca să aflu ce mai e cu personajele noastre. Sunt sigură că aş putea să-mi iau o învoire : )). 

Dacă n-aţi început încă această trilogie sau aţi citit doar o parte din primul volum, eu vă rog să mai încercaţi, căci aveţi de pierdut. Se citeşte foarte uşor şi repede, vă prinde de la primele rânduri, limbajul este plin de culoare şi te face să fii parte din poveste chiar şi fără să vrei. Întreaga serie e plină de suspans, acţiune, presărată cu momente în care râzi, te enervezi, eşti plin de speranţă, vrei să te răzbuni, doreşti să strângi pe cineva de gât sau doar să ţii persoanele dragi în braţe. Nu trebuie să vă placă un gen anume sau s-aveţi o anumită vârstă, trebuie doar să iubiţi cărţile bune şi s-aveţi puţin timp liber. Sau faceţi ca mine şi citiţi în metrou/autobuz şi speraţi să nu ajungeţi afară din oraş. Glumesc. Sau poate nu... încă nu mi s-a întâmplat asta. 

Lectură plăcută tuturor şi chiar sunt curioasă cum vi se pare sau de ce aţi recomanda-o! : )

RECENZIE - Fata cea bună de Mary Kubica

Descriere:

„Am tot urmărit-o în ultimele câteva zile. Știu de unde își face cumpărăturile, cunosc spălătoria ei de haine preferată, am aflat unde lucrează. Nu i-am vorbit până acum. N-aș putea să-i recunosc timbrul vocii. Încă nu știu ce culoare au ochii ei sau cum arată când este îngrozită. Dar urmează să aflu.“

Într-o seară, Mia Dennett intră într-un bar unde ar trebui să se întâlnească cu iubitul ei, cu care are o relație încurcată. Când acesta nu apare, Mia pleacă alături de un străin enigmatic. La prima vedere, Colin Thatcher pare o alegere perfectă pentru o aventură de o noapte. Dar să ajungă acasă la Colin se va dovedi cea mai cumplită greșeală pe care Mia a făcut-o vreodată. 

Când Mia dispare, mama ei, Eve, și detectivul Gabe Hoffman nu se vor da în lături de la nimic pentru a o găsi și a o aduce acasă. Dar niciunul dintre cei doi nu ar fi putut să prevadă complicațiile emoționale care într-un final le vor distruge lumea în care au trăit până atunci. 

Cu stilul unui thriller captivant și tensionat, „Fata cea bună“ este un puternic roman care îți arată că în familiile perfecte nimic nu este ceea ce pare la prima vedere. 

RECENZIE:

În timp ce citeam cartea şi chiar şi după ce-am terminat-o, şi-am stat bine şi m-am gândit, mi-am dat seama tot mai mult că mi-a plăcut, dar pe de altă parte au fost destule lucruri ce m-au deranjat şi le consider minusuri. Asta nu înseamnă că-i o carte rea, ci doar că nu m-a suprins aşa de tare şi mai ales finalul n-a fost atât de şocant. Poate-i vina mea... am citit prea multe cărţi de genul asta : )). Sau a unora ce-o laudă prea mult.

Fata cea bună e un roman ce se citeşte foarte repede şi nu doar pentru că e thriller şi e plină de mister, iar tu vrei să vrei ce se întâmplă, ce detalii mai apar sau ce se mai descoperă, doreşti să afli mai multe despre personaje, să descoperi cum sunt cu adevărat; dacă Mia era aşa bună şi iubitoare cum zic toţi, dacă toţi o iubeau, dacă nu s-a băgat singură în vreo situaţie dubioasă sau cu persoane nepotrivite, dacă tipul ăla chiar a urmărit-o de ceva timp, dacă familia ei ţine la ea şi fac tot ce pot să o aibă înapoi, etc. Se citeşte repede, pentru că e scrisă într-un limbaj simplu, fără formulări complicate, fraze scurte şi capitole nu foarte lungi; unele n-au nici o pagină. 

Modul în care cartea e scrisă şi structurată mi s-a părut interesant, faptul că-s mai multe personaje din perspectiva cărora noi aflăm lucruri, fiecare personaj aducând ceva nou în poveste şi fiind vocea pentru ceva anume (familia, "răpitorul" şi poliţia). Iar faptul că e scrisă cu înainte şi după, cele două alternând, a făcut totul să fie cumva interactiv. Plus că asta-ţi sporeşte curiozitatea şi mai tare. Nu trebuie să stai liniştit până la finalul cărţii ca să afli cum, de ce, unde, cât şi cine, ci trebuie doar să dai pagina. Şi cu fiecare pagină îţi dai seama că parcă dispariţia Miei nu e aşa din întâmplare şi că, deşi a fost plănuită, n-a mers chiar bine. Sau a fost mai bine decât s-a plănuit, m?

Din punct de vedere al structurii, scriiturii şi misterului, mie, Fata cea bună mi-a plăcut şi mă declar un cititor mulţumit, însă acum vin şi nemulţumirile. Pe tot parcursul cărţii n-am putut empatiza cu niciun personaj, iar aici e vorba de plus şi minus. Pentru c-am stat pentru şi le-am privit de la distanţă am putut observa mai bine că până la urmă niciunul nu e mai bun, nimeni parcă n-o vrea pe Mia înapoi, nici măcar ea nu-i ceea ce pare, misterul e cu totul altul, iar răpitorul se află fix acolo unde-l cauţi mai puţin. Însă n-aş zice că această mişcare a fost una genială. Din punctul meu de vedere toată cartea a fost mai bună până la final; când am aflat cine e în spatele acestei dispariţii şi de ce, parcă mi s-a spart un balon plin cu apă în cap. Rece ca gheaţa. 

Însă, nu trebuie să mă credeţi pe cuvânt sau să citiţi cartea asta având comentariile mele în minte. Până la urmă toţi avem gusturi diferite şi mai ales la mistere sau thrillere, ce ar trebui să ne ofere acele momente de suspans şi să ne ţină în aer. Iar cum eu-s mai greu de mulţumit, nu ştiu dacă-i neapărat vina cărţii sau a mea. Iarăşi, am citit prea multe thillere. Dar dacă n-aţi mai citit un thriller până acum şi-l încercaţi pe ăsta eu cred că o să vă placă. E fix genul ăla de mister care nu durează mult, deşi cartea e cam stufoasă, e un singur fir de urmat, nu vă încurcaţi cu foarte multe personaje, nu-s multe perspective, criminalul nu-i înfiorător, nu există momente greţoase sau alte lucruri asemănătoare. 

Una peste alta, eu m-am bucurat de carte şi nu regret c-am citit-o. Deşi nu m-a impresionat mi-a plăcut mult ideea din spatele ei şi tema ce se ascunde până la urmă la baza acestei cărţi; n-aş fi ghicit-o, ceea ce a fost foarte bine. Şi aş recomanda-o tocmai pentru că ar fi un roman de discutat, pentru că fiecăruia ne va plăcea ceva din el şi vom fi şocaţi sau impresionaţi, enervaţi, bucuroşi sau trişti din cauza altor lucruri sau a aceloraşi lucruri, dar din motive diferite. Nu trebuie să fi citit astfel de cărţi să-ţi placă şi dacă ai mai citit, atunci poate n-ai citit cu tema asta, încă. 

Ah, şi un mic sfat, fiţi atent când se schimbă perspectivele, căci apoi nu mai înţelegeţi cine ce zice şi se crează confuzie. Capitolele sunt scurte şi nu de multe ori citeam ce spunea detectivul şi apoi observam că s-a trecut la lasagna, dar era alt personaj şi alt capitol. :)) Ce-ţi fac şi cărţile astea!