RECENZIE - Trei coroane întunecate (Trei coroane întunecate #1) de Kendare Blake

Descriere:

În fiecare generație de pe insula Fennbirn se naște un set de triplete: trei regine, toate moștenitoare cu drepturi egale la coroană și fiecare posedând puteri magice mult râvnite.

Mirabella stăpânește cele patru elemente, e capabilă să stârnească vâlvătăi lacome de foc sau furtuni violente doar pocnind din degete. Katharina este o otrăvitoare și poate înghiți cele mai ucigătoare veninuri fără să simtă aproape nimic. Arsinoe domină natura și despre ea se spune că ar avea harul de a face să înflorească cel mai roșu trandafir și să îmblânzească cel mai aprig dintre lei. 

Dar pentru a deveni Regina Încoronată nu e nevoie doar de originea regală. Fiecare soră trebuie să lupte pentru asta. Și nu e doar un joc în care cineva câștigă sau pierde… e o luptă pe viață și pe moarte. În noaptea în care surorile împlinesc șaisprezece ani, bătălia începe.

ULTIMA REGINĂ RĂMASĂ ÎN VIAȚĂ PRIMEȘTE COROANA.

RECENZIE:

Am început această carte având aşteptări şi, pot să spun că acum după ce-am terminat-o, poate era mai bine să n-am sau poate nu atât de mari. Dar n-am avut aşteptări mari legate de roman neapărat, ci am sperat că Blake nu mă va dezamăgi. Şi cum am devorat Anna în veşmânt de sânge şi mi-a plăcut tot, de la acţiune şi până la personaje, aşa avea să fie şi cu această carte. A fost? Nu chiar... 

Înainte să m-apuc să zic tot ce nu mi-a plăcut, ce până la urmă sunt nişte lucruri mici, dar care pe mine m-au enervat şi m-au făcut să nu ador cartea asta, vreau să spun că Trei coroane întunecate e o poveste bună, destul de complexă şi întunecată, cu o mulţime de personaje pe care să le placi sau să le urăşti, are şi întorsături de situaţie (deşi nu aşa multe, că doar e primul volum şi mai mult pregăteşte terenul pentru ce urmează) şi un final ce te face să vrei continuarea. Iar acum să vorbim de acele mici lucruri, ce m-au făcut pe mine să-mi mai ridic aşa sprâncenele şi să mormăi prin casă. 

Mi s-a părut interesant cum Kendare Blake a decis să arate cât de diferite şi frumoase sunt cele trei "regate", să le numim aşa, prin intermediul Mirabellei, lui Arsinoe şi al Katharinei, prezentând în acelaşi timp o lume complexă, cu o mulţime de intrigi, ceţoasă şi de cele mai multe ori apăsătoare, plină de pericole şi tot felul de fiinţe ce vor să te omoare. Şi această lume, împreună cu reginele, mi-a plăcut şi chiar m-am bucurat de descrieri şi de toate detaliile, căci am putut să-mi imaginez totul şi, dacă n-aş fi ştiut că urmează o competiţie până la moarte, poate aş fi vrut să fac o scurtă plimbare p-acolo, măcar să văd aşa în trecere, cum e-n fiecare "regat".

Ce nu mi-a plăcut, a fost faptul că de cele mai multe ori reginele au părut şi au fost simple marionete în mâinile mentorilor lor sau "părinţilor". Înţeleg că sunt încă tinere şi au nevoie de ajutor, îndrumare, de cineva care să gândească pentru ele, să le înveţe şi să nu le lase să facă ce vor şi de capul lor, dar dacă tu faci toate astea, iar ele sunt acolo doar să acţioneze când, cum şi unde vrei tu, atunci cum vor lua coroana? O să le şopteşti tot tu ce să facă? Sau atunci brusc vor ştii să gândească singure şi totuşi nu vor uita de tine, probabil umplându-te de recunoştinţă şi daruri, şi te vor păstra ca sfătuitor. (Chit că le-ai făcut uneori viaţa un chin şi n-ai dat doi bani pe ele ca persoane.) Adică sincer, în foarte puţine momente le-am simţit şi le-am văzut pe cele trei sigure pe ele şi făcând ceva doar pentru că vor şi aşa simt. Şi nu m-ar fi deranjat că trebuiau să se poarte într-un fel, să gândească sau să acţioneze cumva pentru c-aşa le cerea puterea lor sau tradiţia, ci m-a deranjat că trebuiau să facă ceva pentru că aşa voiau mentorii lor. Indiferent că asta ar fi dus la răni grave, manipulare completă şi poate chiar moarte... dar lasă, că merge aşa, măcar să trăiască toate până la lupta finală şi apoi tot noi tragem sforile.

Din această cauză, pentru mine, a fost mai mult o întrecere şi o luptă între "regate" şi între mentori/părinţi/etc decât între cele trei. Şi da, ştiu, ele nu sunt singure şi normal că şi ceilalţi îşi fac griji şi se implică, dar mai mult decât ele? Ca să nu mai vorbesc de "ştiu eu ce-i mai bine pentru tine şi sigur ţi-e foame/sete/vrei să te îndrăgosteşti de x sau să faci această chestie etc, căci, deşi tu nu ştii, sigur asta vrei." Pe bune?! Cum poţi tu să ştii ce e în mintea ei sau ce-are nevoie corpul ei dacă ea nu ştie? Oh, pentru c-ai mai ajutat şi alte regine înainte. Hm, da, da. Dar tot aşa? Poate îmi imaginez eu, dar în mare parte a cărţii, fetele au fost acolo, căci aşa trebuia, iar toţi acei oameni nu voiau să le ajute pentru binele lor sau că ţineau la ele într-un fel, ci pentru că ei ar fi ajuns bine dacă regina lor câştiga. 

Şi înţeleg. Oricine vrea ca regina lor să câştige şi acea parte din regat să fie considerată cea mai puternică, frumoasă, înzestrată etc, dar n-ar trebui să sprijini acea regină şi să-i oferi tot ce ştii, să o alini şi s-o antrenezi, când, cum, cu ce şi unde vrea ea? În loc să o calci pe cap, să ţipi la ea, să-i pui vorbe în gură şi gânduri în minte, care-s ale tale şi să te foloseşti de puterea ei pentru tine, dar să zici că aşa trebuie, aşa e bine şi ea aşa vrea? Mda. 

Un al doilea lucru ce nu mi-a plăcut, şi mă deranjează în toate cărţile ce le citesc, e faptul că n-am simţit nimic, nu m-am putut ataşa de niciuna din regine şi de niciun alt personaj. Tot romanul mi s-a părut lipsit de emoţii, închis şi tot timpul cât am citit, era de parcă mă uitam printr-un gard; vedeam ce se întâmplă, puteam s-aud, ştiam ce trebuia să simt şi cum să reacţionez, însă nimic. Iar pentru mine asta înseamnă mult, căci indiferent cât de bună e povestea, cât de complexă, indiferent câte personaje minunate are şi oricât îmi plac intriga şi stilul, nu-mi va rămâne în minte. Şi dacă nu-mi rămâne în minte, atunci nu mă impresionează, iar dacă nu mă impresionează nu o să vorbesc despre ea şi nici n-o s-o recomand aşa tare, încât să-ţi scot ochii cu ea.

Iar un alt treilea şi ultim lucru, ce într-un fel e strâns legat de celelalte, e faptul că niciuna din regine nu m-a convins! De când a apărut cartea în afară, am tot auzit că unii o preferă pe Arsinoe, alţii consideră că Mirabella e slabă, unii o vor pe Katharina. Sunt unii ce spun că toate-s puternice şi au şanse, iar unii nu se pot decide între două din ele. Iar eu stau aici, uitându-mă la ele şi întrebându-mă dacă e ceva cu mine. Însă deja ştiu răspunsul. Dacă eu n-am putut simţi nimic şi nu am fost legată de carte la nivel emoţional, şi am mai şi văzut cum ele sunt împinse de la spate, manipulate, tratate uneori urât chiar de cei care le au "în grijă" şi ar trebuie să le apere, să le înveţe şi să-şi dea viaţa ca regina lor să câştige, atunci normal că n-am fost fascinată şi impresionată. Cum te-ar impresiona un aşa om? 

Rezumând, aş spune că Trei coroane întunecate n-a fost romanul ăla cu trei tinere puternice, fiecare sigură pe ea şi pe puterea ei, înconjurată de oameni în care are încredere şi care ar face orice pentru ea, căci ei ştiu că i-ar conduce spre victorie şi spre un trai mai bun pentru toţi. A fost o carte în care trei fete trebuie să se bată pentru coroană, înconjurate de oameni ce cred că ştiu ce-i mai bine pentru ele, care le manipulează şi uneori le forţează darurile, deoarece "vai, doar aşa vei deveni puternică şi le vei învinge pe surorile tale!" şi "ştiu eu ce e mai bine! doar am mai ajutat şi pe x,y,z". (Au fost şi personaje ce le ajutau şi le sprijineau doar când voiau ele şi ţineau cont de părerea lor, dar prea puţine.) Plus că, şi dacă citiţi cartea o să vedeţi, în foarte puţine rânduri o regină aude despre celelalte că sunt mai bune, mai puternice, mai frumoase şi etc. Nu! Întotdeauna ea e cea mai cea, şi eu stau şi mă întreb "dacă tu crezi că eşti mereu ce a mai cu moţ o să munceşti mai mult sau te culci pe o ureche?". Da, e mod un de a încuraja, dar cât funcţionează? 

O să citesc continuarea? Da, căci vreau să ştiu ce se întâmplă şi dacă reginele vor fi mai independente sau nu. Până acum mie mi s-a părut că fac doar ce li se spune, că aşa trebuie şi nu ştiu nici măcar dacă vor să-şi ucidă surorile, pentru că se simt mai puternice, pentru că vor să câştige sau doar că aşa e tradiţia. Pentru unii poate e acelaşi lucru, dar pentru mine, dacă omori pe cineva doar că aşa trebuie şi tu nu simţi nimic, o cam faci degeaba. 

Recomand cartea? Da. De ce? Fiindcă părerea mea e subiectivă şi poate ţie o să-ţi placă, poate tu o să simţi ceva când citeşti asta, o să-ţi placă personajele, o să-ţi placă o anumită regină şi poate n-o să le vezi deloc ca nişte marionete. Iar eu abia aştept să mă contrazici şi să-mi arăţi argumentele tale!

RECENZIE - Cartea memoriei de Lara Avery

Descriere:

Sammie McCoy e o fată deşteaptă care ştie ce vrea: să termine liceul ca şefa de promoţie şi să plece cât mai repede din micul orăşel în care trăieşte. Nimic n-are cum să-i stea în cale, mai puţin boala genetică extrem de rară pe care o are şi care ameninţă să-i fure amintirile şi viaţa. 

Aşa se naşte cartea memoriei: un jurnal pe care Sammie îl scrie pentru sinele ei din viitor, ca să-şi poată aduce aminte unde şi-a lăsat diverse obiecte sau cât de minunat e să ai din nou un prieten bun. 

Cartea memoriei reţine cele mai importante momente din viaţa lui Sammie, oamenii care i-au frânt inima, cei care i-au făcut-o să crească, reamintindu-i mai ales că a trăit bucurându-se cât se poate de viaţă. 

RECENZIE:

Sunt unele cărţi uşor de rezumat sau despre care poţi vorbi ore întregi şi sunt altele care, deşi ţi-au plăcut, te-au emoţionat, te-au făcut să realizezi cât de slab şi lipsit de control eşti ca om, te lasă cuprins de întrebări şi de tăcere. Tăcere, pentru că ce-ai citit tu şi ce-ai simţit când ai dat acele pagini nu o să poţi exprima în cuvinte, şi o mulţime de întrebări, deoarece astfel de cărţi te fac să te întrebi: oare ne bucurăm de viaţă destul? oare eu cum aş reacţiona în locul lui Sammie? cum m-aş simţi? aş vrea să trăiesc în continuare cât mai normal posibil sau pentru binele tuturor aş apela la ajutor specializat? ce înseamnă a trăi normal? când ştii că-ţi faci mai mult rău decât bine?. 

Cartea memoriei e genul de roman ce nu aşteptam să mă impresioneze prin scriitură sau prin intrigă, ci care să mă facă să simt, să-mi facă cunoştinţă cu nişte personaje reale şi complexe, şi să-mi arate cum fiecare om, indiferent de vârstă, încearcă să meargă sau nu mai departe cu propria viaţă, atunci când o boală mintală îi întoarce lumea cu susul în jos. Şi într-un fel a reuşit acest lucru. Într-un fel, pentru că fiind scrisă sub formă de jurnal, ritmul poveştii nu e acelaşi şi uneori emoţiile sau trăirile se mai pierd pe drum; în acele momente m-am simţit cam departe de Sammie şi n-am reuşit să înţeleg sau să văd cum se simte, ce gândeşte sau ce vrea, ceea ce a stricat puţin din plăcerea lecturii şi a şubrezit legătura noastră.

Însă, în afară de acele câteva dăţi, Sammie chiar e reală şi realistă, o poţi auzi vorbind şi poţi să simţi furtuna din capul ei; pentru că vrea să facă atât de multe, să trăiască atâtea, să se bucure de viaţă, să stea cu prietenii, să iubească, să înveţe şi să scape din acel oraş ce e prea mic pentru ea. Doar că boala devine tot mai puternică şi oricât ar vrea ea să fie ca înainte şi să le arate tuturor că nimic nu s-a schimbat, nu e chiar atât de uşor. Căci sunt momente în care nu se poate ridica din pat, deşi vrea să iasă cu prietena ei la film sau vrea să meargă la o întâlnire ce-a aşteptat-o toată săptămâna. Sau când în mijlocul unei dezbateri uită pur şi simplu unde se află şi echipa ei pierde, deşi se descurcau minunat. Iar acele momente ce pe Sammie o enervează şi o fac să se înfurie, dar în acelaşi timp îi reamintesc de faptul că aşa e viaţa şi aşa evoluează boala, deci nu e vina ei, te fac să te gândeşti că oricine şi oricând ar putea fi brusc în locul ei. Chiar şi eu şi tu. Gândeşte-te puţin, cum am reacţiona? 

Toate personajele din Cartea memoriei sunt creionate realist şi chiar şi cele episodice te fac să zâmbeşti sau să-i consideri nişte amici ce-i vezi prin oraş sau pe holuri, şi care-ţi luminează ziua cu o replică sau un zâmbet. Însă Sammie e cel mai complex şi complicat dintre toate, şi nu doar pentru că e personajul principal. Ci, pentru că are atâtea pasiuni şi hobby-uri, pentru că-i place şcoala şi chiar vrea să ajungă la colegiu, pentru că nu încetează să râdă şi să fie sarcastică, chiar şi-atunci când ajunge să depindă total de notiţele ei, pentru că iubeşte şi luptă şi trage cât poate de mult de propria persoană, ca să experimenteze adolescenţa aşa cum e ea, întreagă sau cât se poate de întreagă.

 Cu fiecare capitol terminat şi cu fiecare bucată ce se rupe în interiorul ei, vezi cum se degradează şi devine fragilă, uneori lăsându-se cuprinsă de pesimism şi gânduri negative, iar alteori mergând la petreceri, făcându-şi temele, sărutându-se şi râzând cât poate de tare şi de mult, făcându-i bolii în ciudă, sau chiar propriei persoane. Dar în acelaşi timp, cu fiecare bucată ce se rupe şi cu fiecare capitol ce trece, observi cum devine mai sigură pe ea, mai sinceră cu cei din jur şi cu ea, cum trăieşte mai mult şi încetează să se mai gândească de o mie de ori la ceva şi totuşi să nu-l facă. Ai spune că poate face asta din disperare sau pentru că oricum nu mai are mult timp, dar dacă ai citit cartea sau o vei citi, atunci o să vezi că nu e aşa. Nu poţi mima încrederea în tine şi nu e atât de uşor să-ţi ţii capul sus şi să mergi în continuare, să zâmbeşti şi să stai cu cei dragi, atunci când tu nu te poţi baza pe amintiri, pe propriile gânduri, când propria ta persoană ţi-e străină şi nu te mai recunoşti deloc când te uiţi în oglindă. 

Şi dacă mai eşti şi la vârsta adolescenţei sau eşti tânăr, lucrurile sunt şi mai urâte. Pentru că îi vezi pe ceilalţi cum n-ai nicio grijă sau cea mai mare teamă a lor e să n-aibă cu cine merge la bal sau de ce nu-i răspunde x la mesaj, dacă va lua sau nu notă mare la test şi oare prăjitura aia cu ciocolată dacă o mănânc o să mă facă grasă?. Iar Sammie se trezeşte între două lumi, căci e încă adolescentă şi poate face tot ce doreşte, dar în acelaşi timp e bolnavă, aşa cum a fost şi mătuşa ei, însă la o vârstă mult mai înaintată. Şi poţi vedea cum încearcă să nu-şi piardă controlul şi să nu se lase pradă gândurilor negative, căci deja e foarte rău şi ştie că boala o va consuma cu totul la un moment dat. Aşa că, măcar, poate să mai fure câteva zile sau luni şi să se bucure cât şi aşa cum poate. Însă nu e chiar uşor. Mai ales când boala începe să-şi facă de cap tot mai des sau când ţi-e lumea mai dragă să te trezeşti că ai uitat unde eşti, şi oare cine e tipul asta care mă sărută? sau de ce am adormit în mijlocul sufrageriei, ştiind că eram în pat?.

Nu aş putea spune că mă bucur c-am citit Cartea memoriei, căci nu e neapărat un roman ce tratează un subiect vesel, dar mi-a plăcut şi nu regret că i-am alocat câteva ore. Plus că o citeşti foarte repede, deoarece capitolele sunt scrise într-o manieră inegală, uneori au două, trei pagini, alteori o singură frază sau conţin e-mail-uri şi conversaţii telefonice. Scriitura e şi ea foarte simplistă şi colorată, expresivă, şi te face de la primele pagini să vrei să o cunoşti pe Sammie. Deşi la început poate n-o să ţi se pară atât de simpatică sau prietenoasă, însă în cazul ei cine ar fi? Dar pe măsură ce o asculţi şi înţelegi de ce se poartă aşa, cum îşi organizează viaţa şi câte eforturi face ca să rămână pe linia de plutire, o să vrei doar să o încurajezi, să o strângi în braţe şi să-i zâmbeşti. Şi nu din milă, ci pentru că e de admirat. 

Cartea memoriei e o carte de citit şi de simţit, care te face să priveşti unele lucruri din alt unghi atunci când o termini şi care, deşi n-o să-ţi schimbe viaţa sau poate o s-o uiţi după câteva zile, tot o să schimbe ceva în interiorul tău. Nu e o carte de vară, dar nici una prea complicată; trebuie doar să ai răbdare şi mintea odihnită. Nu c-ar fi grea, însă Sammie vorbeşte destul şi n-ai vrea să pierzi vreun amănunt : )

RECENZIE - Caraval (Caraval #1) de Stephanie Garber

Descriere:

Pusă în faţa unei căsătorii aranjate, Scarlett şi-a pierdut speranţa de a vedea îndepărtatul Caraval, unde anual se ţin reprezentaţii.

 Sora ei, Tella, reuşeşte totuşi să o ducă la spectacol, dar este răpită.

 În acest sezon, se pare că jocul se învârte în jurul Tellei, iar cine o va găsi va fi declarat câştigator.

RECENZIE:

Mă bucur enorm că acest roman a apărut şi la noi, pentru că povestea merită şi ar trebui citită de cât mai mulţi! Şi vă rog, vă rog, să nu ocoliţi cartea dacă nu vă place coperta! 

De când a apărut în afară, Caraval a tot fost comparat cu Circul Nopţii de Erin Morgenstern, pentru că-n ambele romane povestea se desfăşoară marea majoritate în cadrul unui circ şi amândouă sunt ca un joc de oglinzi, fum şi farmece. Nu ştii ce este real şi ce nu, cine te minte şi cine îţi spune adevărul, dacă acele vorbe dulci te duc spre o cale sigură sau doar te vrăjesc şi îţi blochează toate simţurile, împingându-te spre o simplă şi directă moarte. Însă, în afara acestor puncte comune, Caraval este diferit şi n-aş zice nici că e o copie a Circului Nopţii şi nici c-aş putea să le compar într-un fel; pentru că, pornind de la descriere, personaje, intrigă, felul în care povestea evoluează, cum vin întorsăturile de situaţie, finalul, şi până la sentimentele ce le ai pe parcursul lecturii, nu există nicio asemănare. 

Circul Nopţii e unul din romanele mele preferate şi a trecut foarte mult timp de când am mai găsit o astfel de poveste, care să-mi capteze nu numai atenţia, ci şi sufletul, şi să fiu acolo cu totul, de la început şi până la sfârşit. Iar Caraval a reuşit să facă asta, deşi nu e o lectură stufoasă şi nici greoaie. Scriitura e colorată, plină de emoţii şi culori, te trage şi te atrage, făcându-te să-ţi imaginezi totul, să simţi, să guşti, să vezi şi să experimentezi, aproape, pe propria piele întreaga poveste şi toate provocările la care sunt supuşi, sau mai bine zis invitaţi, să ia parte dragii noştri prieteni. Sincer, la cât de captivantă a fost povestea n-aş mai fi vrut să se termine şi nu m-ar deranja să merg şi eu măcar o zi... se poate?

Tot rareori mi se întâmplă să plac toate personajele şi să prind drag de ele atât de tare, încât să m-agit, să râd sau să plâng, să-mi rod unghiile sau să mă uit pe furiş la finalul scenei ca să văd dacă mai rămân în viaţă. Şi asta s-a întâmplă aici, astfel încât de când i-am văzut pe Dante, Tella, Scarlett, Julian şi toţi ceilalţi, am început să-mi fac griji pentru ei. Pentru că Stephanie Garber îi descrie atât de bine şi pur şi simplu le-a suflat viaţă. Când dai paginile şi citeşti n-ai impresia că e o poveste şi că ei sunt simple personaje, ci îi vezi ca oameni, cu vieţile lor, cu secrete, cu un trecut, un prezent şi un viitor, şi cu interesele lor. Îi vezi enervându-se, plângând, râzând, îndrăgostindu-se, certându-se pentru asta, încercând să supravieţuiască, să fie egoişti, şi-n acelaşi timp să-l ajute pe celălalt, să-şi calce orgoliul în picioare şi poate chiar să-şi dea viaţa. Plus că sunt şi foarte multe momente în care dau dovadă de maturitate şi bunătate, chiar dacă asta înseamnă să-şi uite scopul şi dorinţele arzătoare, doar ca să-i vadă pe ceilalţi zâmbind şi răsuflând uşuraţi. Iar tu ca cititor nu poţi decât să oftezi, să zâmbeşti şi să strângi cartea în braţe, cât de tare poţi. 

Lumea circului Caraval e mult prea complexă şi complicată, şi niciun cuvânt nu cred că e destul de cuprinzător sau capabil să poată însuma tot acel amalgam de culori, stări, contraste, mâncare, rochii şi haine, decoruri, locaţii, culoare şi uşi, camere, balcoane, corturile, oamenii ce lucrează acolo. E un univers întreg ce pulsează ca o inimă, uneori dând pe dinafară din cauza emoţiilor şi trăirilor sale, dar şi datorită tuturor acelor oameni ce vin şi încearcă să găsească acel ceva sau pe cineva ce-l caută cu atâta nesaţ. Însă Caraval e şi un loc periculos, ce te poate ucide la orice pas, îţi dă fiori şi pe cât poţi simţi fericirea, extazul, râsetele, materialul rochiilor mângâindu-ţi pielea, pe cât poţi gusta mâncarea delicioasă şi băuturile, cât îţi poţi bucura ochii cu priveliştea, atât poţi să simţi teamă, lacrimi, furie, ură, durere. Toate strânse într-o minge sau un mănunchi de săgeţi ce te loveşte repetat, cu poftă, şi care trece pe lângă tine sau prin tine, rapid, doar ca să revină, să şuiere, iarăşi, anunţându-te, şi lovind. Iar şi iar. Să zic că nu e greşit dacă-ţi place? N-o să spun, pentru că amândoi am minţi şi niciunul n-am spune adevărul. 

Ar trebuie să vorbesc şi despre personaje, însă nu ştiu dacă pot. Cum aş putea reduce noii mei prieteni la nişte cuvinte, un mănunchi de propoziţii ce pot fi interpretate oricum. Aşa că n-o voi face, ci o să vă spun doar că o să-i întâlniţi când citiţi cartea şi o să-i înţelegeţi abia când ajungeţi la final. Şi spun asta pentru că nu de multe ori mi-am schimbat părerea despre ei de la un capitol la altul, şi chiar ei îşi schimbă părerea despre propria persoană şi despre ceilalţi. N-aş zice că romanul e o carte în care te descoperi pe tine şi-ţi dai seama că ceea ce voiai înainte acum nu-ţi mai place sau nu ţi se mai potriveşte, însă în unele aspecte aş zice că această poveste chiar aşa e. Dar n-o să vă pară rău să nu ştiţi prea multe despre ei dinainte. De ce? Pentru că efectul va fi mult mai mare şi chiar nu vreau să stric surprizele pentru voi.

Eu n-o să uit prea uşor Caraval şi cu siguranţă o să mă mai gândesc la Caraval, o lume pe care aş vrea s-o vizitez şi să umblu prin ea chiar şi ca simplu observator, deoarece merită. Aproape că simţi magia ieşind din pagini şi toţi acei oameni te privesc, toţi vor să le ştii povestea şi toţi vor să-i ajuţi s-ajungă mai departe, să-şi îndeplinească dorinţele, să se răzbune, să-şi găsească iubirea, sau doar să mai trăiască odată toate acele provocări şi experienţe de neuitat. Chit c-au fost bune sau nu. Cum aş descrie Caraval? Nu prea cred că pot. Dar o să spun că e o cutie enormă, colorată, care atunci când o deschizi îţi arată patru cutii arătoase. Fiecare cutie e plină de alte cutii, ce au în ele alte cutii şi altele şi altele... şi altele. Depinde de tine pe care o deschizi şi cum foloseşti sau înţelegi ceea ce-ai primit. E doar un joc, nu-i aşa? Ce contează că acum deschizi următoarea cutie simţind cum sângele ţi se usucă pe degete : ) 

Vă rog, citiţi cartea! Vă rog, recomandaţi romanul! Va rog, nu luaţi în seama coperta ce e tare nefericită, din punctul meu de vedere! Dar, povestea e extrem de frumoasă şi cu siguranţă o să compenseze!

RECENZIE - Anomalii de Sadie Turner & Colette Freedman

Descriere:

În viitor, nu mai există boală. Nu mai există război. Nu mai există nemulțumire. Toți cetățenii sunt membri supuși ai Guvernării Globale. Însă o singură vară este pe cale să schimbe totul. 

Keeva Tee tocmai a împlinit cincisprezece ani. Este pe punctul de a pleca în multașteptata excursie la Tabăra Monarch, pentru a primi imprimarea celui care i-a fost desemnat partener de viață. Dar în clipele fericite și lipsite de griji petrecute în Comunitatea Oceanică a auzit și zvonurile de temut despre “anomalii” – cetățeni care nu pot fi imprimați.

 Iar când Keeva ajunge la Tabăra Monarch, cel mai întunecat coșmar al ei devine realitate – este și ea o anomalie. Din acel moment, începe să se îndoiască de toate convingerile din trecut. Dacă libertatea și individualitatea au fost sacrificate de dragul siguranței? Găsind un avertisment scrijelit sub patul din tabără, Keeva începe să înțeleagă: revolta va fi pedepsită, dezacordul nu este o opțiune, iar răzvrătiții vor fi anihilați.

RECENZIE:

A trecut ceva vreme de când n-am mai citit o distopie şi pot să spun că într-un fel mi-era dor, deşi nu ştiu de ce. Nu e ca şi cum n-am citit atâtea serii şi deja m-am obişnuit cu firul narativ, cu tiparele, cu întorsăturile de situaţie şi cu toate felurile de caractere, ce e imposibil să nu le întâlneşti în orice carte. Însă, cărţile astea au ceva, un ceva ce-ţi dă aşa o stare de bine, te fac curios folosind elemente şi situaţii ce poate le ştii deja pe dianafara, însă nu te sufocă cu o mulţime de detalii sau lumi prea complicate, cu tehnologii ce nu le înţelegi şi nici nu trebuie să ajungi în spaţiu sau pe altă planetă ca să simţi că totul s-a întors cu susul în jos. Deşi nu e o comparaţie potrivită, aş zice că e un fel de lectură complexă pentru leneşi. *nu daţi cu roşii, vă rog!* 

Şi când zic că e pentru leneşi nu spun că nu e ceva bun, ci dimpotrivă. Pe cât e de scurtă şi de simplist scrisă, te prinde imediat şi nu o mai laşi din mână până la final. Personal am citit-o în două ore şi mi-a părut rău când s-a terminat, pentru c-am zburat prin poveste mai repede decât voiam. Nu e un roman cu limbaj greoi şi nici foarte multă descriere, însă n-are nici prea mult dialog, totul fiind destul de echilibrat şi făcându-te să te simţi acolo, cu acele personaje şi în acele momente. Ceea ce nu mi se pare atât de uşor de realizat, indiferent de genul sau de numărul de pagini al unei cărţi.

Dacă aţi mai citit distopii, aşa cum am făcut şi eu, atunci întorsăturile de situaţie şi intriga n-o să vă surprindă prea tare, căci nu sunt elemente noi şi nici autorii n-au încercat să jongleze prea tare cu ele sau să le întoarcă pe dos, însă scriitura şi personajele fac povestea să fie proaspătă şi să simţi, măcar când o citeşti, că e ceva nou. Iar dacă n-aţi mai citit distopii, atunci acest roman e alegerea perfectă: e scurt, te face curios, personajele sunt destul de realiste şi te ataşezi uşor de ele, dialogul e uneori intrigant, alteori amuzant, iar finalul te face să vrei mai mult. 

Şi legat de final... credeam că nu e serie sau trilogie, căci nu scrie nicăieri sau n-am văzut eu asta. Însă nu este, pentru că finalul ridică destule întrebări şi n-are cum să se încheie aşa, nu? Nu? Ar trebui să mai fie cel puţin o carte sau măcar o nuvelă ca să primim mai multe răspunsuri, altfel mi se pare că s-au strofocat personajele pentru... nimic. Dacă aţi citit cartea, atunci eu sunt curioasă, voi ce credeţi? Sau, vi se pare că finalul acela e de ajuns?

Per total, deşi a fost o lectură scurtă, mie mi-a plăcut şi cred că e perfectă pentru zilele ploioase când vrei ceva scurt şi care să te prindă, sau o carte pe care o poţi strecura uşor în geantă când mergi la plajă. Şi nici nu trebuie să vă placă distopiile ca să o citiţi, ci poate ar fi şi mai bine dacă n-aţi citit atâtea, ca să vă bucuraţi cu adevărat de ea. Plus că personajele, dialogurile, înţepăturile, intrigile, minciuna, setea de răzbunare, dorinţa de a evada şi a face ce vrei, sunt întâlnite oriunde şi oricând, şi dacă nu te concentrezi aşa tare pe faptul că lumea e împărţită sau că acum multe ţări şi continente nu mai sunt... poţi foarte uşor să-ţi imaginezi că e doar o poveste cu nişte tineri într-o tabără.

RECENZIE - Doamna de la Miezul Nopţii (Uneltiri întunecate #1) de Cassandra Clare

Descriere:

Lâng-o mare cu ape argintii…

Într-o lume tainică, unde războinici pe jumătate îngeri sunt legață prin jurământ să lupte împotriva demonilor, parabatai e un cuvânt sacru.

Un parabatai e partenerul tău în luptă. Un parabatai e cel mai bun prieten al tău. Doi parabatai pot reprezenta totul unul pentru celălalt - dar nu au voie să se îndrăgostească.

Emma Carstairs este o războinică, un vânător de umbre, cel mai bun din generaţia sa. Ea trăieşte doar pentru a lupta. Umăr la umăr cu parabatai-ul ei, Julian Blackthorn, patrulează pe străzile din Los Angeles, unde vampirii îşi fac de cap pe Sunset Strip, iar spiritele naturii - cele mai puternice dintre creaturile supranaturale - sunt în pragul unui război deschis cu vânătorii de umbre. Când încep să apară trupurile unor oameni şi elfi omorâţi la fel cum fuseseră ucişi şi părinţii Emmei când ea era copil, este creată o alianţă nesigură.

Aceasta este şansa Emmei de a se răzbuna - şi şansa lui Julian de a-l recăpăta pe fratele său Mark, ţinut prizonier la Curţile Elfilor. Tot ce au de făcut Emma, Julian şi Mark este să rezolve misterul crimelor în două săptămâni… şi înainte să fie luaţi în vizor de către asasin. Căutările lor o poartă pe Emma de la o peşteră de lângă mare, plină de magie, până la o loterie întunecată, unde ceea ce se câştigă este moartea. Şi fiecare indiciu pe care îl descoperă duce la alte secrete. Ce i-a ascuns Julian în toţi aceşti ani? De ce Legea vânătorilor de umbre le interzice parabatailor să se îndrăgostească unul de altul? Cine este asasinul real al părinţilor ei – şi poate Emma să accepte adevărul?

RECENZIE:

De fiecare dată când am văzut cartea asta în format fizic sau am auzit de ea, am avut emoţii amestecate; m-am bucurat că apare şi că o s-avem noi poveşti cu vânătorii de umbre, că vom explora alte oraşe şi alte părţi ale unei lumi ce o iubim şi care ne e deja foarte dragă, dar în acelaşi timp vom vedea cum au evoluat şi s-au maturizat personajele din celelalte serii, ce-şi mai fac uneori apariţia. Dar nu m-a încântat aşa tare faptul că e enormă şi că are aproape 700 de pagini, iar acest lucru m-a făcut să amân destul de mult momentul când am stat să o citesc. De ce? Pentru că de obicei citesc cărţile ce-mi plac fără să fac pauze şi cu asta am riscat să-mi rup mâinile. În acelaşi timp, când o ai în faţa ochilor şi simţi cât e de grea, uneori e tare intimidant şi simţi cum încet îţi piere cheful. Deşi poate e doar o părere personală, căci mulţi cititori s-au bucurat când au văzut că e cât o cărămidă şi că şi următorul volum e tot aşa sau şi mai mare... 

Aşa că zilele trecute mi-am făcut curaj, m-am pus comod între perne şi-am început să citesc această bestie. Nu trebuie să vă spun că m-am trezit câteva ore mai târziu, uitându-mă la tavan şi încercând să procesez tot ce-am citit, în timp ce braţele mele arătau şi se simţeau de parcă un elefant ţopăise pe ele. Cam aşa decurg lucrurile când citeşti o carte stufoasă dintr-o dată.

Cum a fost? Măi, mi-a plăcut, dar poate nu m-a dat atât de tare pe spate cum am văzut pe alţii zicând că e cartea lor preferată din toate scrise de Cassandra Clare sau că trilogia asta e mai bună ca celelalte şi etc. M-am bucurat de poveste şi personajele noi chiar sunt simpatice, fiecare e destul de individualizat şi interesant, toţi te fac curioşi de poveştile lor şi vrei să afli până la urmă ce Dumnezeu se întâmplă cu relaţia dintre Emma şi Julian şi de ce parabatai-i n-au voie să se îndrăgostească unul de altul. A fost frumos şi la final când un cuplu din Instrumente Mortale s-a logodit şi am putut să vedem iarăşi puţin din acea lume şi să îmbrăţişăm pentru câteva momente toate acele personaje. Plus Magnus şi Alec! <3 Ca să nu mai zic de câte ori Jace şi Clary nu-s pomeniţi şi n-am putut să nu zâmbesc. 

Personal, n-am comparat seriile şi nici n-o s-o fac, căci fiecare merită citită şi iubită, şi până la urmă fiecare e specială în felul ei. Aşa cum şi personajele sunt şi poate acum le iubim mai tare, fiindcă am petrecut mai mult timp cu ele, comparativ cu Emma, Julian şi cei din cartea asta, pe care abia îi cunoaştem şi nu prea ştim ce să credem despre ei. Dar eu cred că ne oferă destule motive să-i placem şi sunt unele momente în care vrei doar să-i strângi în braţe sau să le dai una peste ceafă ca să se decidă mai repede şi să fie mai sinceri unul cu celălalt. Şi aici mă refer la toate personajele din carte... care sunt destule şi la început chiar a fost un pic greu să-i ţin minte pe toţi şi cine, ce, cum.

Mă gândisem şi să vorbesc puţin despre plot, dar apoi mi-am dat seama că nu aş putea să zic ceva fără să dau un spoiler. Şi nici să zic "oh, mi-a plăcut aia şi atunci când au făcut... ca să-l apere pe şi să o salveze pe... şi să-l învingă pe...", folosind puncte de suspensie doar ca să păstrez misterul. Şi ar fi fost aiurea. Aşa că, o să vă zic doar că e o carte bună, complexă şi complicată, cu un plot principal bine legat şi cu altele mai mici, dar care se împletesc foarte bine între ele şi creează o întreagă nebunie. De vreo 700 de pagini... care te face să simţi tot felul de lucruri şi până la final nu prea mai ştii ce vrei, de partea cui eşti şi dacă tu chiar urăşti personajul ăla până la urmă. Iar asta e tipic pentru Clare, căci rareori aduce la viaţă un antagonist care să n-aibă motive clare şi care cumva să te facă să-ţi pese de el şi să-l înţelegi, să-ţi zici că "hai, nu e aşa de malefic până la urmă! vrea doar şi el să-i omoare ca să-şi atingă scopul.". Sau poate e doar vina mea, fiindcă-mi plac oamenii mai ţicniţi. 

Nu că Emma şi ceilalţi ar fi prea normali, adică veţi vedea când citiţi cartea. Au şi ei destule obsesii sau caracteristici ce-i fac să pară diferiţi sau nu-i pun într-o lumină bună, mai ales în faţa adulţilor. Şi personalităţile lor cel mai bine se văd prin dialog, la care am chicotit de câteva ori, căci nu prea ai cum să nu o faci.

De ce nu m-a dat această carte pe spate? În primul rând, pentru c-a fost stufoasă şi de obicei mi-e foarte greu să-ncep o serie sau trilogie când primul volum arată ca ultimul. Plus c-au fost şi unele momente în care erau pagini întregi de descriere şi monolog, şi aş fi vrut doar să treacă mai departe şi să se întâmple ceva, orice. În al doilea rând, au fost parcă prea multe personaje noi, şi aici mă pot gândi doar la toţi acei copii. N-am nimic cu faptul că avem personaje noi, însă felul în care au fost introduse, aşa dintr-o dată şi claie peste grămadă, mi-au cam dat bătăi de cap şi mai aveam puţin şi-mi făceam o listă... Apoi, aşa cum spuneam, au apărut şi feţe din celelalte serii, care normal că acum ocupă un loc special în sufletele noastre de cititori, şi într-un fel, i-au eclipsat pe ceilalţi. Ceea ce-i normal... e ca şi cum întâlneşti un prieten nou şi brusc te vizitează cineva pe care-l ştii de-o viaţă. Totuşi, sunt sigură că o s-ajungem să ne ataşăm şi de aceştia, şi poate până la final vom fi o familie mare şi fericită... sau mă rog, cine mai rămâne în viaţă până atunci. 

Per total, a fost un roman bun, un început de trilogie foarte promiţător, mult suspans şi acţiune, mi-au plăcut noile arme şi toate chestiile ce le aflăm, locurile noi ce le-am vizitat sau de care auzim, faptul că atâtea personaje din IM şi DI îşi fac apariţia şi sunt mai adorabile şi mai mature ca niciodată. Au fost şi momente amuzante şi tensionante, clipe pline de iubire ce ne-au făcut să simţim fluturi în stomac, dar şi unele în care sângele ne-a pulsat în urechi şi am vrut să facem orice ca să rezolvăm odată toată situaţia. Nu mai pot să zic decât că-l aştept pe următorul şi până atunci, sper, ca braţele şi spatele meu să devină mai puternice; o s-avem nevoie.

RECENZIE - Îngeri căzuți (Penryn și Sfârșitul lumii #1) de Susan Ee

Descriere:

Au trecut șase săptămâni de când Îngerii Apocalipsei au coborât pe Pământ pentru a distruge lumea modernă. Bandele de răufăcători sunt stăpânii zilei, iar spaima și superstițiile cei ai nopții.

Când îngerii războinici răpesc o fetiță neajutorată, sora ei Penryn, în vârstă de șaptesprezece ani, e hotărâtă să facă orice să o salveze.

Orice, în afară de a încheia un pact cu un înger inamic.

Împreună cu Raffe, un luptător rănit și fără aripi, pe care îl salvează, Penryn pornește într-o călătorie plină de pericole pentru a-și regăsi sora și în timpul căreia cei doi protagoniști trebuie să se sprijine unul pe celălalt ca să poată supraviețui.

RECENZIE:

Dacă-ţi plac poveştile cu îngeri, atunci sigur ai auzit de această trilogie şi sunt şi mai sigură că din toate direcţiile poţi auzi voci ce-l strigă pe Raffe. Adică vocile alea chiar se aud tare şi uneori ai impresia că ţipă una la alta, şi nu c-ar vorbi frumos. Sau sunt mai multe voci? Oh, poate unele sunt doar Penryn şi Raffe discutând frumos la o ciocolată, făcându-şi complimente şi stând la glume. Stai, tu chiar crezi asta? Dacă ai citit cartea asta atunci ştii foarte bine că 99,9% din discuţiile lor sunt replici ironice şi înţepături, iar restul sunt micile şi scurtele momente în care le pasă de celălalt şi-ncearcă să-i salveze pielea şi fulgii. Adică ce-ar fi apoi dacă unul ar muri? Cu cine s-ar mai certa, m? 

Drept să spun, am zis că citesc această serie de când a apărut şi am văzut cât e de iubită şi populară în afară, însă mi-am pus în gând s-aştept şi să se mai calmeze vocile puţin. Apoi am uitat de ea, apoi n-am avut timp, între timp s-a şi terminat trilogia şi eu tot nu m-apucasem de ea. Aşa că azi mi-am pus în cap că citesc câteva capitole, hai o jumătate de carte. Mai trebuie să spun c-am citit-o pe toată? Cred c-ar trebui să nu mă mai mint şi să-mi râd în faţă când zic că citesc doar câteva capitole, pentru că nu se întâmplă aşa şi toţi ştim cum se termină... cartea, desigur. Şi d-asta nu o să citesc eu vreodată în tren sau în autobuz, că cine ştie unde ajung şi de câte ori nu dau ture oraşului.

Îngeri căzuți, deşi ştiam în mare despre ce-i vorba sau aveam impresia că ştiu, mi-a dovedit că mă poate lua prin surprindere, şi mult. Da, au fost momente pe care le-am prezis cumva, mai ales în primele capitole, dar apoi lucrurile încep s-o ia treptat razna, taberele se schimbă, îngerii nu-s chiar îngerii, oamenii sunt şi nu sunt, mai apar şi alte creaturi, există grupări şi unii se-ntorc chiar împotriva prietenilor şi colegilor. Însă dacă tu credeai aşa cum am crezut eu că îngerii când o iau razna şi sunt răi sunt doar aşa puţin, atunci te-nşeli. Mi-a plăcut mult de tot cum Susan Ee a creionat îngerii şi cum cu fiecare capitol a dezlvăuit încă o bucată din personalităţile lor complexe şi complicate, arătând cât de diferit gândesc faţă de noi şi făcându-i să pară umani şi adevăraţi. Ceea ce nu-i aşa de uşor când n-ai văzut niciodată un înger şi nu l-ai scos la o cafea ca să afli cum sunt cu adevărat, nu? Sau poate c-a făcut asta... 

Pe lângă modul interesant şi detaliat în care-s descrişi îngerii, avem şi multă acţiune, suspans, dialog cu replici acide, amuzante, vorbe care uneori îţi fac inima să-ţi stea în gât, uneori râzi sau te sperii. Avem şi descrieri atât de frumoase şi realiste încât ai impresia c-ai părăsit camera în care citeai şi te-ai trezit brusc în pădure lângă Raffe sau priveşti apusul alături de Penryn şi toate culorile alea ţi le lipesc de retină şi simţi cum vântul bate şi... Sunt şi o mulţime de emoţii şi trăiri care te întorc pe dos şi se joacă cu tine, făcându-te să oscilezi de la fiecare capitol şi întorsătură de situaţie, urând sau iubind mai mult un personaj, vrând să strângi pe cineva de gât sau să-l dai gata cu o îmbrăţişare. Şi cred c-aşa se simte şi Penryn, confuză uneori sau doar obosită, atât de la mersul prin oraş, lupta pentru supravieţuire, bătăi, dar şi de la cât se ciondăneşte cu Raffe. 

Ah, Raffe, cât aş vrea să vorbesc despre el şi-n acelaşi timp mai bine nu. Căci dacă încep atunci recenzia asta o să mai ia încă zece pagini. Lăsând acum puţin gluma la o parte, sincer nu m-aşteptam să-l plac atât de mult. Şi zic asta pentru că de obicei nu mă las fermecată aşa uşor de tipii din cărţi şi mai ales dacă-s îngeri, demoni sau alte fiinţe. Şi nu c-ar avea ei ceva sau îmi iubesc eu aşa tare specia de nu mă uit la altele, însă nu toţi autorii reuşesc să-i facă plăcuţi, nu te atrag şi nu simţi că poţi să-i atingi, să faci glume sau că ai putea relaţiona cu ei. Pentru că deşi sunt acolo pe pagină, aproape de tine şi-ţi spun tot ce gândesc, tot simţi că lipseşte ceva, că tot rămâne o distanţă. Distanţă ce n-am simţit-o aici şi m-am bucurat aşa tare să-l simt pe Raffe real, să-l aud şi să-l văd, să râd şi să mă enervez pe el atunci când s-aruncă aşa cu capul înainte în unele situaţii sau îi pasă de oameni mai mult decât ar trebui. Nu c-aş avea ceva cu faptul ăsta, însă ajunge mereu rănit, bătut, torturat, înfăşurat în bandaje ca o mumiuţă adorabilă şi care ţi-ar rupe capul cu dinţii dacă-i spui că e simpatic sau slab. Însă e adorabil şi simpatic, îi pasă, luptă, ţipă, se bate, se enervează, glumeşte şi e atât de înger pe atât de uman, încât n-ai cum să nu ţii la el.

Însă nici Penryn nu e mai prejos şi deşi nu e înger reuşeşte să facă faţă situaţiilor, atât cât poate, să lupte pentru a rămâne în viaţă şi a-şi găsi sora. Plus că îl ajută pe Raffe şi are grijă de el, îşi ţine spatele, are mereu un plan, dar în acelaşi timp se lasă ajutată, ţine cont de sfaturi şi învaţă că aparenţele mai şi înşeală. Iar felul cum îi răspunde uneori la replici sau cum îl înţeapă, deşi există o diferenţă între ei şi alţii poate s-ar simţi mici în faţa unui înger, e de-a dreptul delicios şi n-ai cum să nu-i placi. Sunt doi încăpăţânaţi, două suflete mari, doi oameni cărora le pasă şi care te-ar ajuta, dar în acelaşi timp te-ar bate măr şi te-ar tortura dacă răneşti pe vreunul din ei sau le furi mâncarea. Nimeni nu are voie să se-atingă de mâncare! 

Pe lângă Penryn şi Raffe sunt şi alte personaje, chiar destule, ce sunt bine creionate şi ajungi să te ataşezi de ele sau să le displaci, deşi apar doar o dată sau de câteva ori. Ee mi-a părut foarte atentă la detalii în cazul personajelor, făcându-le să pară nici bune, nici ele, ci doar nişte persoane puse în anumite situaţii şi care-şi urmăresc interesele, făcând absolut orice pentru bunăstarea lor şi nepăsându-le prea mult de consecinţe, de morţi sau dacă fac bine sau rău. Ceea ce-i valabil atât pentru îngeri cât şi pentru oameni. 

Personal vă recomand romanul şi deşi ştiam că la ce să m-aştept când l-am început, tot am fost surprinsă, căci a fost şi mai bun. Plin de acţiune, amuzant, cu suspans, cu personaje puternice şi complexe, dialog bine scris, descrieri care te fac să te pierzi şi mai tare în poveste, cu îngeri ce sunt credibili şi realişti şi cu oameni care încearcă să trăiască. Eu zic să-ncercaţi şi nu neapărat dacă vă plac poveştile cu îngeri, ci dacă vă plac poveştile bune!

RECENZIE - Dumplin’ de Julie Murphy

Descriere:

Willowdean Dickson (Will), autoproclamată grăsuță și poreclită „Gogoșica” de către mama ei, fostă regină a frumuseții, s-a simțit întotdeauna foarte bine în pielea ei. Crede cu tărie că nu trebuie să-ți câștigi dreptul de a purta un costum de baie. Criteriul este simplu. Ai un corp? Pune pe tine un costum de baie. Cea mai bună prietenă a ei, Ellen, i-a fost mereu alături și totul a mers bine… până când a început să lucreze la Harpy’s. Acolo, Will, face cunoștință cu domnul „Școală particulară” Bo, un băiat foarte sexy. Pe Will nu o surprinde faptul că se simte atrasă de Bo, însă este uluită atunci când își dă seama că și el o place.

În loc să-și îmbunătățească nivelul de încredere în sine datorită relației cu Bo, Will începe să se simtă din ce în ce mai nesigură. Așadar, încearcă să și-o recapete făcând cel mai îngrozitor lucru pe care și l-ar fi putut imagina: se înscrie la concursul de frumusețe Miss Clover City, alături de alte câteva candidate cu puține șanse de reușită, pentru a arăta lumii că și ea merită să fie acolo, la fel de mult ca oricare altă slăbănoagă. Pe parcursul acestei aventuri, Will reușește să șocheze tot orașul, dar poate cel mai mult pe ea însăși.

RECENZIE:

Oh Will... în sfârşit am şi eu timp să stau şi să scriu această recenzie, căci cartea am citit-o acum cel puţin două luni, dacă nu chiar la finalul lui 2016. Şi totuşi, mi-a rămas proaspătă şi prezentă în minte ca şi cum aş fi citit-o acum câteva zile, ceea ce cred că spune ceva despre roman în sine şi despre personaje. 

Sincer am citit cartea mai mult din curiozitate, pentru că după ce-am văzut coperta şi-am citit descrierea m-am gândit chiar cât de bună poate fi. Adică promitea o poveste amuzantă şi-n acelaşi timp cu un mesaj puternic, trebuia să aibă personaje diverse şi complexe, care în ciuda aspectului lor fizic sau al altor probleme erau sigure pe ele, personaje ironice şi care nu se dau bătute, trebuia să prezinte diferite familii şi dinamica din cadrul lor, şi să mai vorbească şi despre prietenie, iubire şi relaţiile cu băieţii. Destul de mult, nu-i aşa? Asta mi-am zis şi eu. Plus că toată lumea vorbea de Dumplin şi de personalitatea ei, de cât de încrezătoare este şi pare să fie, iar cum apoi brusc, când îşi dă seama că Bo o place şi el, îi cade tot decorul, vorba aia. Iar asta, în afară de tot ce promitea cartea m-a făcut şi mai curioasă. 

Aşa că am citit-o, având involuntar în minte toate acele aşteptări, şi pot să spun că Dumplin' nu m-a dezamăgit. N-am să vă povestesc în detaliu ce se întâmplă, căci deja descrierea dă destule din casă, însă ce a făcut povestea să-mi placă aşa de mult şi m-a făcut să m-ataşez de personaje sunt scriitura şi toate acele mici detalii şi replici, felul în care întâmplări cărora nu le dăm prea mare atenţie ajung să-nsemne aşa mult sau cum tocmai ele, comparativ cu alte chestii mai mari şi mai "importante", au un impact mai mare asupra noastră. Iar Will vede asta pe propria piele când Bo îi spune că şi el o place şi, deşi îşi dorea să aibă o relaţie cu el, această confesiune o dă peste cap şi o face să-şi pună întrebari. 

Căci, deşi ea nu e deranjată de felul cum arată şi e încrezătoare, atunci când stă alături de Bo şi se gândeşte că oamenii o să-i vadă împreună, toată acea atitudine pozitivă se evaporă şi e total cuprinsă de nesiguranţă, de frică, şi acestea doar adaugă la felul cum mama ei o tratează, la faptul că cineva important din viaţa ei tocmai nu mai e acolo, la faptul că nu prea ştie ce-şi doreşte să facă în viitor cu viaţa ei. Şi asta e pentru că deşi Will e drăguţă şi ştie că lumea o place mai mult pentru personalitatea ei, Bo e omul care are şi un caracter plăcut şi arată şi bine. Iar când ei vor fi împreună, sau dacă vor fi, oamenii vor vedea şi mai bine cât e ea de diferită şi se vor întreba de ce un băiat ca el, care poate avea orice altă fată, a ales-o tocmai pe ea. Deoarece, şi asta o să vedeţi dacă citiţi romanul, lumea o place pe Will atunci când alţii vorbesc de ea sau aud de ea, dar când e prin preajmă sau vorbeşte cu ei... parcă nu mai e aşa atrăgătoare. 

Iar acest lucru cred că e cel mai bine ilustrat în relaţia lui Will cu mama ei, o femeie frumoasă şi care se menţine în formă la vârsta ei, se îmbracă bine şi are grijă de ea. Ea şi Will sunt foarte diferite şi nu doar din punct de vedere fizic, dar şi după cum analizează oamenii sau îi cataloghează. Pentru fosta regină a frumuseţii e mai important aspectul fizic şi nu o minte strălucitoare sau dacă ai vreun talent, poate eşti bun la vreun instrument sau la vreun sport, şi normal că ţinta ei continuă este propria fiică. Dacă aţi citit cartea sau o veţi citi, aţi văzut sau veţi vedea, că mama lui Dumplin o critică mereu şi o ceartă că de ce nu mănâncă sănătos, de ce nu face sport, de ce-i aşa grasă, de ce-i place să fie aşa, ce-o să zică lumea când o vede aşa, şi mai ales este mereu extrem de enervată de faptul că oamenii din oraş o văd pe ea (regina frumuseţii, suplă, îmbrăcată bine şi îngrijită) cu fiica ei, care e plinuţă, nu-i pasă ce mănâncă neapărat şi preferă hainele comode şi nu cele care-ţi taie respiraţia, dar sunt chic.

Aşa că Will, pe lângă criticii zilnici din oraş şi de la şcoală o are şi pe mama ei; care sincer face cât toţi. Şi într-un fel îi înţeleg atitudinea, pentru că o persoană importantă din viaţa ei şi a lui Will s-a stins din viaţă în urmă unor probleme de sănătate, şi mulţi cred c-a fost pentru că avea probleme cu greutatea. Însă, în acelaşi timp, mi se pare enervant şi exagerat ca ea să-ncerce să-i controleze lui Will stilul de viaţă, ce mănâncă, cum, cât şi unde şi cu ce se îmbracă. Iar când află că fiica ei s-a înscris la concursul de frumuseţe... să zicem că prin cine ştie ce miracol casa lor a rămas în picioare. 

M-a deranjat şi nu m-a deranjat mama lui Dumplin, pentru că până la urmă ideile ei nu ţin doar de ficţiune şi câţi oameni din realitate nu-şi bagă nasul şi nu-şi dau cu părerea, fără să fie treaba lor sau fără să aibă dreptate. Doar pentru că ei sunt perfecţi sau se cred perfecţi, mai sănătoşi, mai frumoşi, mai isteţi etc. Iar Willowdean e fix opusul ei şi discuţiile lor din roman sunt delicioase, extrem de bine scrise şi cred că ne fac să ne gândim la anumite chestii, la cum aparenţele contează aşa mult pentru alţii, dacă noi sau ei avem dreptate, dacă adevărul e undeva la mijloc sau dacă de la început amândoi ne uităm greşit la situaţie.

Dumplin' nu e un roman fericit sau unul trist, cu personaje bune sau rele, nu există eroi şi antagonişti, ci e o bucată de viaţă. Cu un plot destul de simplu, dar care crează o mulţime de probleme şi ridică multe întrebări, atât pentru personaje cât şi pentru cititor, cu momente amuzante, unele triste, altele în care simţi că orice speranţă s-a evaporat, iar apoi clipele alea când revine şi îţi umple tot corpul, Dumplin' e ceva ce cred că merită citit indiferent de ce lecturezi de obicei. Deoarece e despre oameni ce ştiu ce vor, sunt încrezători şi-şi cunosc limitele, dar apoi ajung într-o situaţie şi trebuie să se uite într-un alt mod în oglindă (cea de pe perete sau cea din mintea lor). E despre familie şi cum unele familii îşi sprijină copiii şi îi iubesc, le oferă tot ce au şi sunt acolo cu totul pentru ei, indiferent că sunt slabi, graşi, înalţi, nu atât de deştepţi, sunt gay sau bi etc, dar şi cum altele, sau o parte din ele, îi resping, le e ruşine cu ei, îi tratează urât şi îi abuzează fizic şi/sau verbal. Dumplin' e şi despre relaţiile de prietenie ce salvează un om atunci când e la capătul puterilor, când după o viaţă în care toţi l-au judecat şi l-au respins, l-au făcut să se simtă diferit şi că nu merită să trăiască, găseşte pe cineva sau câţiva ce îi spun că va fi bine, că e frumos şi special aşa cum e şi că îl vor ajuta să ajungă acolo unde îşi doreşte. 

Cred că fiecare din noi a fost cel puţin o dată judecat, criticat sau jignit pentru că se îmbrăca diferit, asculta alt gen de muzică, avea hobby-uri "ciudate", avea altă orientare sexuală, era mai înalt/scund, mai gras sau mai slab, nu avea părul drept sau nu era atletic, nu întorcea priviri sau nu cucerea nu ştiu câte fete. Şi poate că aceste critici sau remarci nu veneau doar din partea colegilor, rudelor îndepărtate sau oamenilor de pe stradă... şi toţi ştim ce bine ne simţeam în momentul ăla, când după ce că noi eram deja cel mai mare critic al nostru şi ne îngrijoram de cum ne vedeau ceilalţi, mai ziceau şi ei ceva. Şi pentru toate acestea, şi multe altele ce nu le-am spus, căci deja recenzia e enormă (ca de fiecare dată. Ştiu, nu sunteţi surprinşi) consider că Dumplin' e un roman ce merită citit. 

Nu pentru a ne aminti cât de neoameni sunt unii, ci pentru că sunt atâtea personaje puternice care luptă şi vor să arate că şi ele pot, şi ele merită şi că poate sunt mult mai bune decât ceilalţi. Pentru prietenii ce apar de nicăieri şi te sprijină, pentru acei părinţi care fac orice pentru copiii lor şi care se iau la ceartă cu tot oraşul, căci "nimeni nu vorbeşte aşa cu copilu' meu!", pentru oamenii ce văd dincolo de aparenţe şi rămân alături de tine indiferent de situaţie şi de zilele noastre mai bune sau mai proaste. Dar recomand cartea şi pentru umor, pentru mâncarea delicioasă, pentru povestea de iubire ce n-a fost clişeică, pentru scriitura ce te prinde de la primul paragraf, pentru cum unele personaje se mai schimbă şi nu rămân aşa nesuferite şi pentru oameni în general. Dumplin' e o carte simplistă, uşor de citit, are o copertă frumoasă, personaje cât de diverse vrei, emoţii, o să râzi şi o să plângi (sau doar una din ele) şi eu zic că toţi ar trebui să o citim. Iar apoi să o dăm mai departe.

RECENZIE - Nemuritoarea Starling (Emblema Eternității #1) de Angela Corbett

Descriere:

O dragoste atât de puternică, încât nici eternitatea nu îi poate despărţi.

Evie Starling a dus o viaţă relativ obişnuită, ieşind cu prietenele, vorbind despre băieţi şi conducându-şi Mustangul din 1966. Toate acestea se schimbă atunci când se mută în Gunnison, Colorado, pentru a începe colegiul, şi când cunoaşte doi bărbaţi misterioşi.

De secole, Alex Night şi Emil Stone au dorit-o pe Evie, dar fiecare a avut propriile lui motive pentru a vrea să fie cu ea. Când amândoi susţin că sunt sufletul ei pereche şi îi povestesc despre un trecut incredibil, Evie află că este cu totul altă persoană decât credea. 

Curând, Evie se trezeşte în mijlocul unui război vechi de când lumea între Societatea Amaranthine, protectorii sufletului, şi Rezistenţa Daevos, distrugătorii sufletului.

Cu un trecut pe care nu îl înţelege şi un viitor plin de pericole, Evie trebuie să decidă în cine să aibă încredere. Dar Alex şi Emil nu sunt singurii care o vor pe Evie, iar sufletul ei urmează să devină miza într-o confruntare pe viaţă şi pe moarte.

RECENZIE:

Sinceră să fiu am fost cam sceptică şi n-am avut aşteptări prea mari când am început cartea, nu pentru că aş fi auzit ceva despre ea, bun sau rău, ci pentru că nu e chiar genul meu de lectură. Însă cum uneori e bine să mai încercăm şi lucruri noi am zis de ce nu. Plus că părea să se potrivească cu vremea ploioasă şi totuşi însorită d-afară şi am zis să nu ratez ocazia. 

Nemuritoarea Starling s-a dovedit a fi o carte mai bună şi chiar mai intrigantă decât speram eu, ceea ce a fost bine, şi m-a făcut să trec lejer de la citit şi dat frumos paginile, la devorat şi la strânsul volumului în mâini ca să nu zboare din cauza ritmului meu de citire mai... special. Când îmi place foarte mult o carte şi mă prinde, iar curiozitatea mă roade e cam greu să citesc delicat, ok? Dar nu fac nimic rău, promit! Doar citesc mai repede şi paginile zboară, iar mintea mea zici că se-ndoapă cu ceva delicios şi toate imaginile acelea minunate îmi apar în faţa ochilor. 

Sincer aş putea să compar Nemuritoarea Starling cu o prăjitură delicioasă ce-am descoperit-o accidental şi care m-a făcut să mai vreau atunci când am ajuns la ultima pagină. Este o poveste scrisă simplist, cu mult dialog, descrieri ce te fac să te simţi acolo şi replici ironice, personajele se mai înţeapă şi atunci când n-ai acţiune şi suspans care să te ţină cu sufletul la gură, cartea îţi oferă replici ce te fac să zâmbeşti sau să zici "ha, ţi-a spus-o!". Şi ce m-a surprins şi tare m-am bucurat, pe lângă acţiune şi plot-ul care n-a fost atât de previzibil cum reiese din descriere (care şi aşa oferă prea multe detalii, pentru gustul meu) e faptul că Evie are caracter. Evie nu e chiar genul ăla de fată care se îndrăgosteşte subit de tipul ce o salvează sau de băiatul chipeş care zâmbeşte mereu şi îi spune că e frumoasă şi sexy şi etc, dând totul deoparte şi fără să-şi pună întrebări: "pot să am încredere? care-i adevărul? ce vor de la mine şi de ce acum? cum să mă apar ca să nu depind de nimeni?". Plus că are o maşină după care toţi băieţii salivează şi ea a fost cea are a restaurat-o aproape în totalitate. Eh, ce ziceţi?

Nu vreau să credeţi că Evie e doar tare de caracter şi că nu poate fi delicată sau feminină, că nu se lasă cucerită sau că nu-i place pe băieţi, căci este şi aşa. Doar că nu-şi pierde capul atât de uşor, aşa cum se întâmplă în astfel de romane de obicei. Şi am apreciat acest lucru, căci a făcut romanul să pară ceva proaspăt şi nu o poveste ce-am mai citit-o de nenumărate ori, dar cu alte nume. Iar Emil şi Alex, deşi sunt frumoşi, puternici şi vor să o apere pentru că-i datoria lor, dar şi pentru că ţin la ea, fiecare în felul lui, n-au încercat să o convingă mereu că nu se poate descurcă singură. Aşa cum iarăşi se-ntamplă de obicei. Da, sunt momente în care ei o ascund sau devin paranoici, pentru că Societatea şi Rezistenţa ar vrea s-o aibă cât mai aproape şi să se folosească de sufletul ei, sau când unul vrea să o păstreze doar pentru el, însă nu te fac să zici "oh, fără ei ea nu se descurcă şi ar muri până la finalul capitolului.". 

Nemuritoarea Starling, deşi are la bază o idee pe care toţi am mai întâlnit-o în diverse forme în alte cărţi, filme, seriale etc, mi s-a părut un roman destul de închegat şi original, datorită personajelor, dialogului, felului în care relaţiile se crează şi evoluează; fără să fie forţate şi bazându-se mai mult pe prietenie şi apoi iubire, şi nu pe o atracţie subită şi sentimente profunde care le iau minţile, doar pentru că s-au mai întâlnit acum x ani şi au avut o relaţie. Iar asta pentru mine a pus romanul într-o altă lumină şi chiar mă bucur c-am decis să-l citesc. 

N-aş zice că acest roman e pentru toată lumea, aşa cum poate nici pentru mine n-ar fi fost în altă zi sau dacă aveam altă stare de spirit, însă merită încercat. Poate vă place şi descoperiţi c-aveţi ceva cu sufletele pereche, poate chiar o relaţie... m, oare Emil sau Alex? Alex sau Emil? Oare există mai multe suflete pereche? Hm, oare e vreo diferenţă între un suflet pereche şi cineva pe care-l iubeşti pur şi simplu? Sau poţi avea două suflete pereche? Voi ce credeţi? Dacă vă hotărâţi să citiţi cartea şi vă place, v-aştept cu nişte răspunsuri! Iar dacă nu-i genul vostru, atunci poate merge recomandată, eh?